neagră! Allah, îngerii Lui, trâmbiţele Lui şi iadul Lui insaţiabil transformă tot ce atinge Maha în gunoi. Maymoon scutură din fusta-i de pai şi din cerceii aurii.
Loveşte-ţi tamburina de şold.
Maymoon, dulce Maymoon,
Du-ne pân’la lună,
Scutură-ţi tot trupul,
Vom pieri-n curând.
Oamenii spun că Allah l-a transformat pe prietenul meu Maymoon în maimuţă atunci când s-a şters la fund cu o bucată de pâine. Dar dacă o va face din nou? Va fi transformat la loc într-un muritor păcătos, ca noi? Ha, ha, ha. He, he, he. Fie ca Allah să ne şteargă toate păcatele şi să
ne ofere iertarea Lui.
Maha îi era numele. O căprioară ce cutreierase deşerturile Arabiei de când Eva, plămădită din coasta strâmbă a străbunului nostru Adam, a fost alungată din rai. Maha. O
femeie fermecătoare care provoca şi se lăsa cucerită. Unii spun că Maha era pioasă şi pură precum Rabia al-Adawiyya3, mama sufismului4 şi cântăreaţa aleasă de Allah.
Supunerea, lumina,
Şi tânăra hurie5.
Este timpul ca sufletul străinului
Să ajungă în lăcaşul său.
Eu spun că Maha era o scorpie care devora carnea sfâşiată
a muritorilor, de la răsărit până la apus. Era asemenea unei 3 Rabia al-Adawiyya (717-801), celebră mistică şi poetă musulmană (n.
red.).
4 Sufism, dimensiunea mistică a islamului (n. tr.).
5 Hurie, fiinţă ideală descrisă de islam ca fiind cu totul şi cu totul pură
(n. tr.).
10
- FADIA FAQIR -
săbii ascuţite înfiptă în şalele duşmanilor arabilor: tătarii, cruciaţii şi romanii.
Sufletul Mahăi era o lampă ce se hrănea cu uleiul strălucitor al unui măslin, ce nu era nici din est şi nici din vest. Lumină asupra focului, parcă aşa se spune. Sufletul ei pururi tulburat bântuise deşertul atât de mulţi ani din trecut, şi îl va bântui şi în anii mulţi ce vor veni. Cei care ştiu despre ce vorbesc vor spune că Maha s-a născut când prima copilă a fost îngropată de vie de tribul Bani-Quraish. Când tribul a aflat că se născuse o fiică, nu un fiu, oamenii s-au înnegrit la faţă de supărare. Chiar în clipa în care lacrimile lui Adam curăţau trupul fetiţei pe care o îngropa de vie, aripile sufletului Mahăi se agitară, fluturară şi începură să
plutească deasupra orizontului sumbru al Arabiei. Acea primă fetiţă, ucisă în păcat, a fost cea care a pornit lupta sângeroasă dintre bărbaţi şi femei. Plânsetul ei răsună în sufletul fiecărei femei, cerând răzbunare. De aceea niciun bărbat nu se poate încrede în soţia sa, niciun stăpân nu poate avea încredere în amanta sa.
Cu doi ani înainte ca Maha să fie concepută, mama ei, Maliha, i-a vrăjit tatăl pe când acesta străbătea ţinutul arid.
Mama, căreia îi curgea ceva sânge de ţigancă prin vene, l-a sedus pe şeicul Nimer din tribul Bani-Qasim. El o văzu pentru prima oară pe Maliha dansând în jurul focului într-unul dintre oraşele călătoare ale ţiganilor.
Într-o zi, i-am luat pe măgăriţa Aziza şi pe maimuţa Maymoon şi-am pornit spre aşezarea tribului Bani-Qasim.
Aleseseră să se stabilească în ţinutul lui Lot. Trib cu soartă
nefericită, aşezat într-o vale blestemată ce odinioară, în istoria noastră glorioasă, fusese numit de un rege ismailit inspirat de spirite, Iordania. Dincolo de un povârniş abrupt de bazalt spart – Aziza mai mult aluneca acolo decât mergea
– se întindea o vale acoperită de un nisip nehotărât: încerca să fie roşu, dar rămânea galben şi lipsit de speranţă. În timp ce mă îndreptam spre sat, am observat că întinderile fremătau de tineri soldaţi englezi. Sosiseră pentru prima oară
11
- STÂLPI DE SARE -
în vale în Anul Domnului 1921. Prietenul meu, călătorul englez, care cercetase fiecare piatră din munţii şi câmpiile lor, măsurase ţinutul şi apoi notase totul, îi spunea
„Mandatul”. Maşinile şi tancurile lor răsuflau fum negru spre cerul senin. Am salutat din mers figurile cojite ale celor din Mandat şi mi-am continuat drumul. Mandat, ne-Mandat, nu-mi păsa. Eram pe jumătate arab şi aveam o sete neostoită de a afla poveşti. Destinaţia mea era satul Mahăi, femeia ale cărei gene erau ascuţite precum săgeţile.
L-am găsit: satul Hamia. Petice verzi şi maronii, monotone, răspândite la linia orizontului. Plantaţiile de citrice formau o centură de vegetaţie în jurul taliei sale. Casele erau construite din lut şi paie, intrările le erau modelate cu mâna, unele pătrate, altele rotunde. Bălegarul era la fel de des întâlnit ca şi păduchii pe uliţele înguste ale satului. Copiii despuiaţi se jucau pe străzile ce semănau cu nişte grajduri, fără să le pese de duhoare şi de mizerie. Tinerii încercau să
arate cât de activi şi de curajoşi erau, mai ales dacă aveau norocul să găsească vreun spectator. Făceau orice ca să
distreze străinii, înainte de a le fi aflat chiar şi numele. Aziza mea răgi tare şi lovi din copite, protestând împotriva demonstraţiilor glorioase, dar naive, ale puterii lor. Arabii din Hamia, care nu aveau demnitate, erau născuţi în ţinutul acela sărat, prins între Marea Moartă şi râul Iordan. Trăiau acolo, numărând gândacii înaripaţi, mureau tot acolo şi erau astfel condamnaţi la uitare. Şi cine sunt eu? Sami al-Adjnabi. Cine sunt eu?
Eu sunt povestaşul,
Cufărul mi-e plin cu poveşti.
