– se întindea o vale acoperită de un nisip nehotărât: încerca să fie roşu, dar rămânea galben şi lipsit de speranţă. În timp ce mă îndreptam spre sat, am observat că întinderile fremătau de tineri soldaţi englezi. Sosiseră pentru prima oară

11

- STÂLPI DE SARE -

în vale în Anul Domnului 1921. Prietenul meu, călătorul englez, care cercetase fiecare piatră din munţii şi câmpiile lor, măsurase ţinutul şi apoi notase totul, îi spunea

„Mandatul”. Maşinile şi tancurile lor răsuflau fum negru spre cerul senin. Am salutat din mers figurile cojite ale celor din Mandat şi mi-am continuat drumul. Mandat, ne-Mandat, nu-mi păsa. Eram pe jumătate arab şi aveam o sete neostoită de a afla poveşti. Destinaţia mea era satul Mahăi, femeia ale cărei gene erau ascuţite precum săgeţile.

L-am găsit: satul Hamia. Petice verzi şi maronii, monotone, răspândite la linia orizontului. Plantaţiile de citrice formau o centură de vegetaţie în jurul taliei sale. Casele erau construite din lut şi paie, intrările le erau modelate cu mâna, unele pătrate, altele rotunde. Bălegarul era la fel de des întâlnit ca şi păduchii pe uliţele înguste ale satului. Copiii despuiaţi se jucau pe străzile ce semănau cu nişte grajduri, fără să le pese de duhoare şi de mizerie. Tinerii încercau să

arate cât de activi şi de curajoşi erau, mai ales dacă aveau norocul să găsească vreun spectator. Făceau orice ca să

distreze străinii, înainte de a le fi aflat chiar şi numele. Aziza mea răgi tare şi lovi din copite, protestând împotriva demonstraţiilor glorioase, dar naive, ale puterii lor. Arabii din Hamia, care nu aveau demnitate, erau născuţi în ţinutul acela sărat, prins între Marea Moartă şi râul Iordan. Trăiau acolo, numărând gândacii înaripaţi, mureau tot acolo şi erau astfel condamnaţi la uitare. Şi cine sunt eu? Sami al-Adjnabi. Cine sunt eu?

Eu sunt povestaşul,

Cufărul mi-e plin cu poveşti.

Da, depănătorul-torcătorul.

Torc şi tot torc zile întregi.

Onoraţii mei stăpâni, am văzut-o. Da, am văzut-o pe Maha. Îngenuncheată în ţărâna gospodăriei, era precum o lună perfectă, era înaltă şi bine făcută, era asemenea primei 12

- FADIA FAQIR -

femei, era… Ochii îi erau strălucitori, asemenea celor ai primei fetiţe îngropate de Adam înainte ca Eva să-i fi născut pe Cain şi pe Abel.

Oamenii arătau spre ea. Nu se puteau hotărî dacă umbra bine ascunsă în spatele şirurilor de portocali era Maha sau Maliha, mama ei, într-atât îi semăna. Frunzele şuşoteau.

Ascultaţi, ascultaţi, Maha îşi spunea povestea pietrelor din Valea Iordanului. Nu eram sigur dacă săpa brazde sau dacă

plivea buruienile, dacă avea pielea măslinie sau albă ca laptele; cu toate acestea, eram sigur că era frumoasă precum răsăritul proaspăt din Wadi Rum. Când lumina palidă se strecoară în Rum, toate vedeniile din mintea mea, a măgăriţei mele şi chiar din mintea îngustă a lui Maymoon încep să danseze în faţa noastră, pe dunele de nisip.

Minunata mare de nisip, lumină, umbre şi miraje. Miraje, lumină şi umbre. Ascultaţi, ascultaţi, încă mai aud vorbele ei, purtate de vânt…

13

- STÂLPI DE SARE -

Um Saad

Eu, Maha, fiica Malihăi, fiica Sabhei, mi-am întors capul pe perna albă, am cercetat camera goală de spital şi am oftat.

Allah a creat oamenii şi a creat plecarea. M-au adus pe mine, Maha, smochina indiană – „puternică”, spuneau oamenii din Hamia, „dar amară precum colochinta”6 – în camera aceasta de spital invadată de voci care cântă şi ceaţă, pentru că nu voiam nici măcar să aud cuvântul „plecare”. Allah a creat despărţirea. Allah ne număra zilele şi le înlocuia cu ani. Sunt sigură că în catastifele eterne ale lui Allah nu exist, numele meu nu e mâzgălit nici măcar în cartea norocului. Maha a devenit o câmpie întinsă, unde putea veni orice păstor să-şi hrănească oile, unde orice asistentă îşi putea înfige acul. Ei îţi otrăvesc sângele, te împing în dunele de nisip şi îţi spun:

„Lui Allah îi aparţinem şi la El ne vom întoarce.” În locul meu preferat din livadă, sub portocalii înfloriţi, adierea vântului atingea fiecare părticică din trupul meu. Aroma învăluia întreaga vale şi mă purta într-o altă lume. Norul de parfum ostoia focul din mintea şi din inima mea. Deveneam asemenea prietenei mele Nasra, iar oile aveau să mă conducă

spre păşuni. Cerceii lungi ai Nasrei se legănau şi clincăiau.

Mamă, noaptea am zărit luna.

Pe cer, era foarte sus.

Iartă-mă, Allah, am păcătuit.

Seva pasiunii m-a schimbat.

M-a trezit zgomotul făcut de o femeie care striga spurcăciuni. M-am dezmeticit imediat când i-am văzut silueta subţire, gri, şi bocceaua albă de haine.

— Mă cheamă Um Saad! îi striga ea lui Salam, asistenta, şi lui Kukash, brancardierul.

6 Colochinta (Citrullus colocynthis) plantă din familia cucurbitaceelor fructe foarte amare (n. red.).

14

- FADIA FAQIR -

L-a împins pe brancardier şi a rostit cu o voce atât de lină

că te-ar fi putut ridica la cer:

— Blestemaţi să-ţi fie părinţii, m-ai adus la casa de nebuni. Am să te omor.

Îl lovi cu picioarele pe Kukash şi începu să se rostogolească pe podea ca un arici. Ţipa şi tot ţipa. Dintr-odată, dădu cu ochii de mine.

— Ce-i asta? O beduină mizerabilă. Nu pot cu putoarea ta de bălegar. Tu dormi cu oile.

Nu am deschis gura, n-am rostit niciun cuvânt. Ştiam că

inima lui Um Saad era acum arsă de flacăra despărţirii.

Orice ar fi spus despre beduini, nu aveam să mă cert cu ea.

În loc să ţip şi eu la ea, mi-am acoperit gingiile golaşe şi am zâmbit.

— Eu sunt o femeie de la oraş, din Amman. Refuz să

împart camera cu o beduină care rânjeşte, a spus ea.

Eşarfa roz îi alunecă de pe cap şi i-am văzut părul cărunt şi drept. Începu să-şi calce în picioare eşarfa şi să blesteme tatăl, bunicul şi stră-străbunicul asistentei. Înjurând, Kukash trase din mucul de ţigară, se scărpină în cap prin părul zbârlit şi-şi frecă ochii somnoroşi. Începuse să-şi piardă răbdarea. Aruncă trupul bătrân al lui Um Saad pe pat şi-i legă mâinile şi picioarele de cadrul de metal al patului.

Salam zâmbi angelic şi-şi înfipse acul într-una din venele lui Um Saad. Ea scânci, tremură şi apoi se cufundă într-un somn profund, întunecat.

Salam o acoperi cu un cearşaf alb, iar Kukash scuipă pe podea şi apoi ieşi din cameră. Salam mă privi şi-mi spuse:

— Maha, nu mai ai coşmaruri. Înseamnă că te simţi mai bine.