Ochii lui mă tachinau, mă provocau. Am zâmbit.

Odată golisem pistolul lui Daffash de toate gloanţele şi mi le ascunsesem sub saltea. Daffash tocmai îl provocase la luptă pe Zaid, fiul şeicului Talib. Îmi amintesc cum studia ţeava pistolului negru şi cum m-am aruncat pe covorul pe care încercam să-l ţes şi am izbucnit în hohote nestăpânite de râs. S-a repezit la mine ca un catâr rănit.

— De ce râzi? a lătrat la mine şi mi-a îndreptat pistolul spre frunte.

Nu m-am putut abţine, muream de râs:

— Pistolul e gol.

Daffash a privit arma, m-a privit şi pe mine, apoi a izbucnit în râs. Când i-am spus lui Harb povestea, a ridicat dintr-o sprânceană şi a zâmbit.

Soarele urca pe cer. Frunzele tremurau şi lumina pâlpâia.

Harb nu mai zâmbi, rosti serios:

18

- FADIA FAQIR -

— Aş vrea să-ţi pot dărui o sută de cămile, o cutie plină cu bijuterii şi zece metri de mătase indiană pură.

Aplecându-se, îmi acoperi umerii cu un şal purpuriu şi îşi propti mâna pe teaca pumnalului său.

— Maha, vreau să te văd în seara asta.

— Eşti nebun? Dacă o fată iese din casă noaptea îşi pierde onoarea. Au să mă împuşte între ochi.

— O să te apăr eu, ochi-de-căprioară.

— Nu.

— Vreau să te iau de soţie.

Mi-am înfăşurat mai strâns şalul peste sâni şi am scuturat din cap. Femeile care-l iubeau pe fratele meu Daffash, care se strecurau noaptea pe furiş ca să se vadă cu el, erau proaste. Idioate fără minte, care îşi riscau onoarea de dragul iubirii. Harb credea că şi Maha, fiica Malihăi, era o proastă?

Rămasă singură, bălăngănindu-mi picioarele în canal, mă

gândeam la întâlnirea cu Harb din seara aceea. Dacă m-aş fi dus? Dacă aş fi cedat? Mi-am adus aminte de Nasra, prietena mea. Ochii de un verde-închis şi faţa încadrată de păr roşcat-cafeniu. Mărgele mari, maronii, în jurul gâtului.

Rochia neagră, sărăcăcioasă, contrasta cu pantalonii verzi.

Gura cu buze cărnoase era mereu ascunsă în spatele fluierului, zicându-le oilor despre tristeţea ei.

Chiar când mă gândeam la ea, Nasra apăru, alergând cât de repede putea, ca muşcată de o viperă neagră. Se aruncă

pe jos, lângă canal, şi începu să se pălmuiască peste faţă şi să se legene.

— Maha, vai, Maha. Maha, ah, Maha, gâfâi ea.

— Soră, ce nenorocire te-a lovit?

I-am îmbrăţişat umerii.

— Nu mă atinge!

Nasra urlă ca o lupoaică rănită şi se îndepărtă de mine.

Tremura şi se legăna ca şi cum pântecele i-ar fi fost chinuite de o durere groaznică.

— Ce s-a întâmplat?

19

- STÂLPI DE SARE -

Trupul i se cutremura, faţa îi era scăldată în lacrimi, rochia îi era sfâşiată până sus, la buric. Mâinile au început să-mi tremure când mi-am dat seama că era deja prea târziu.

Era prea târziu. Nu mai puteam decât să-mi încleştez pumnii şi să lovesc aerul.

Nasra sorbi puţină apă.

— M-a rănit, el, spuse cu vocea-i piţigăiată, apoi începu să

plângă deznădăjduită, în tăcere.

Îmi venea să-mi acopăr urechile cu mâinile.

— Nu plânge, soră, te rog.

— Vai, Allah! suspină ea.

Surorile noastre cred că dacă îţi pui mâinile pe creştet şi apeşi tare, opreşti nefericirea să intre. Ei bine, n-au decât să

mănânce bălegar. În după-amiaza aceea nu a funcţionat.

— Nefericita de tine. Cine a făcut asta? Cine a făcut-o?

Privi în pământ.

— Nasra, cine a făcut-o? Te rog, spune-mi.

Plângea în continuare, tăcută.

— Cine a făcut-o? Spune-mi, Nasra. Cine a făcut-o?

— Fratele tău, Daffash, şopti Nasra ştergându-şi lacrimile cu mâinile tremurătoare.

Pasărea prevestirilor rele zbură prin aer şi mi se aşeză pe piept. Pe obraji îmi şiroiau lacrimi. Loveşte-ţi pieptul, loveşte-ţi pieptul şi deschide-l, lasă-l să se reverse. Presiunea tot creştea în mine.