Am dat din cap a aprobare. Orice spune Salam e adevărat.
Viitorul angelic dispăru din cameră asemenea unui nor alb.
Clinchetul cheilor. Tăcere.
Dincolo de fereastra cu gratii, rândunelele se opriseră din ciripit. Se făcuse mai cald. Era ora prânzului.
15
- STÂLPI DE SARE -
Mă gândeam că de acum cosaşii trebuie să fi fost ocupaţi să taie grâul. Livada mea, nestemata din fruntea Văii Iordanului, era acum la mila lui Daffash. Trebuie să i-o fi vândut deja lui Samir Paşa sau stăpânilor lui, englezii.
Englezii îl uciseseră pe Harb, geamănul sufletului meu.
Mâna lui blândă îmi mângâia capul sărăcit de cosiţe.
— Nu plânge, geamăna sufletului meu. Nu plânge. Pe viaţa bunicii tale, Sabha, ai să fii fericită cu mine.
Trebuie să-mi scot din minte amintirile. Hakim, înţeleptul, ar putea avea nişte ierburi magice care să vindece durerea ce tot creşte şi creşte în mine. El îi îngroapă pe cei morţi şi nu are nimic de-a face cu cei vii. Pribeag.
Te îndrepţi spre adâncurile deşertului, oh, gazelă?
Unde mergi? Plecarea ta naşte durere.
— Unde mergi?
Pribeagă, urmându-mi inima. Iată unde m-a adus inima.
La capătul călătoriei mele, capăt pe care nu l-am întrezărit niciodată. Spitalul de Boli Mintale din Fuhais.
Câteva ore mai târziu, când soarele se întorcea în lumea sa, Um Saad se agită în pat, apoi începu să geamă. Auzeam zgomote slabe ieşind dintre buzele-i pline de spumă, ca şi cum inima i-ar fi plâns în piept.
Înainte priveam cum portocalele se legănau pe ramuri, sub răsuflarea uşoară a răsăritului; acum le văd stând în tăcere, pe o farfurie, sub lumina becului electric. Am descojit o portocală şi am stors feliile în gura uscată a lui Um Saad.
După injecţie te simţi însetat, uscat, totul în tine începe să se crape. Şi inima mea suferea. Inima-mi plângea după
Mubarak, fiul meu.
În cele din urmă deschise ochii, mă privi în faţă şi începu din nou să plângă. Cu o voce moale şi densă precum catifeaua, rosti:
— Iartă-mă, soră.
M-am şters pe fruntea şi am spus:
16
- FADIA FAQIR -
— Pentru ce să te iert? Nu ai făcut nimic.
Îşi întoarse capul de pe o parte pe alta, pe pernă, şi continuă să plângă. Am înmuiat o bucată de bandaj în paharul cu apă rece şi am şters-o pe faţă, pe mâini, pe picioare. Nasra putea să-mi şteargă durerea cu mâinile ei.
Unde e ea, prietena care mi-a fost alături?
Printre hohotele de plâns pe care încerca să şi le stăpânească, Um Saad mă întrebă:
— Vezi flăcările?
— Da.
Faţa-i era trecută de primăvara vieţii, avea riduri în jurul gurii şi pe lângă ochi. Ochii ei mici şi gri trebuie să fi fost odată mari, negri. Nasul îi era subţire şi ascuţit, aşezat deasupra unei guri generoase. Pielea, deşi flască, o avea netedă şi curată. I-am strâns mâna legată de cadrul de metal al patului.
— Cum te cheamă, soră? m-a întrebat.
— Maha.
— Maha?
— Da, Um Saad.
Dacă aş fi avut grămezi întregi de bandaje, tot nu aş fi reuşit să usuc toate lacrimile pe care le-a plâns Um Saad în noaptea aceea, prima ei noapte în spitalul de nebuni. Am tot frecat şi am uscat până când lumina palidă a răsăritului s-a strecurat în cameră, iar ea a adormit. Patul meu era umed şi rece. M-am acoperit din cap până-n picioare cu cearşafuri, ca să-mi încălzesc măcar puţin trupul îngheţat. Jinduiam după
mâna lui Harb, după pieptul lui moale şi răsuflarea-i caldă.
17
- STÂLPI DE SARE -
