Maha
Era întotdeauna Harb, geamănul sufletului meu. Ce minunată frunte înaltă! Demnitate. Îmi spunea:
— Cel mai mult iubesc ochii ăştia căprui strălucitori.
Ai lui erau căprui. Lumina slabă a răsăritului atingea încet tavanele rotunde ale caselor din lut. Vocea puternică a imamului Rajab chema la rugăciunile de dimineaţă:
— Allah-u-Akbar.
Tatăl meu, şeicul Nimer, încă dormea, încă mai visa la mama mea, Maliha.
— Maha, lumina ochilor mei, îmi spunea mama, bea nişte lapte.
Când am tras de ugerele lui Halabeh, vaca noastră, laptele mi se scurse pe mâini. Harb era chiar în spatele meu. Aroma de mosc se amesteca cu mirosul laptelui gras. Fără să-mi ridic capul sau să mă opresc din muls vaca, l-am întrebat:
— Ce cauţi aici? Dacă Daffash, fratele meu, te găseşte aici, are să ne omoare pe amândoi.
— Bună dimineaţa, frumoasa mea iapă.
Ochii lui mă tachinau, mă provocau. Am zâmbit.
Odată golisem pistolul lui Daffash de toate gloanţele şi mi le ascunsesem sub saltea. Daffash tocmai îl provocase la luptă pe Zaid, fiul şeicului Talib. Îmi amintesc cum studia ţeava pistolului negru şi cum m-am aruncat pe covorul pe care încercam să-l ţes şi am izbucnit în hohote nestăpânite de râs. S-a repezit la mine ca un catâr rănit.
— De ce râzi? a lătrat la mine şi mi-a îndreptat pistolul spre frunte.
Nu m-am putut abţine, muream de râs:
— Pistolul e gol.
Daffash a privit arma, m-a privit şi pe mine, apoi a izbucnit în râs. Când i-am spus lui Harb povestea, a ridicat dintr-o sprânceană şi a zâmbit.
Soarele urca pe cer. Frunzele tremurau şi lumina pâlpâia.
Harb nu mai zâmbi, rosti serios:
18
- FADIA FAQIR -
— Aş vrea să-ţi pot dărui o sută de cămile, o cutie plină cu bijuterii şi zece metri de mătase indiană pură.
Aplecându-se, îmi acoperi umerii cu un şal purpuriu şi îşi propti mâna pe teaca pumnalului său.
— Maha, vreau să te văd în seara asta.
— Eşti nebun? Dacă o fată iese din casă noaptea îşi pierde onoarea. Au să mă împuşte între ochi.
— O să te apăr eu, ochi-de-căprioară.
— Nu.
— Vreau să te iau de soţie.
Mi-am înfăşurat mai strâns şalul peste sâni şi am scuturat din cap. Femeile care-l iubeau pe fratele meu Daffash, care se strecurau noaptea pe furiş ca să se vadă cu el, erau proaste. Idioate fără minte, care îşi riscau onoarea de dragul iubirii. Harb credea că şi Maha, fiica Malihăi, era o proastă?
Rămasă singură, bălăngănindu-mi picioarele în canal, mă
gândeam la întâlnirea cu Harb din seara aceea. Dacă m-aş fi dus? Dacă aş fi cedat? Mi-am adus aminte de Nasra, prietena mea. Ochii de un verde-închis şi faţa încadrată de păr roşcat-cafeniu. Mărgele mari, maronii, în jurul gâtului.
Rochia neagră, sărăcăcioasă, contrasta cu pantalonii verzi.
Gura cu buze cărnoase era mereu ascunsă în spatele fluierului, zicându-le oilor despre tristeţea ei.
Chiar când mă gândeam la ea, Nasra apăru, alergând cât de repede putea, ca muşcată de o viperă neagră. Se aruncă
pe jos, lângă canal, şi începu să se pălmuiască peste faţă şi să se legene.
— Maha, vai, Maha. Maha, ah, Maha, gâfâi ea.
— Soră, ce nenorocire te-a lovit?
I-am îmbrăţişat umerii.
— Nu mă atinge!
Nasra urlă ca o lupoaică rănită şi se îndepărtă de mine.
Tremura şi se legăna ca şi cum pântecele i-ar fi fost chinuite de o durere groaznică.
