— Nasra, soră, nu pot să respir, am îngăimat şi am început să mă legăn.

Prietena mea îşi pierduse virginitatea, onoarea, viaţa.

Acum era un nimic. Dacă nu mai era virgină, nu însemna nimic. O bucată de carne. O târfă ieftină. Nasra mormăia ceva şi plângea. Inima-mi era sfâşiată de pumnale.

— Daffash, fiu al Malihăi, am să-ţi beau sângele!

Mi-am băgat poala rochiei în pantaloni şi am pornit spre casă, ţinând-o pe Nasra strâns de mână. Aerul răcoros dintre case îmi mângâia faţa şi mă implora să mă potolesc. Nu.

20

- FADIA FAQIR -

Niciodată. Aveam să-l omor pe catarul ăla şi să salvez femeile din Hamia.

Nasra se aşeză jos, îmbrăţişându-şi genunchii şi plângând.

Am luat puşca englezească de pe perete, am deblocat siguranţa şi am îndreptat arma spre fratele meu, care se prefăcea că doarme. Şeicul Nimer, tatăl meu – Allah să-i păzească braţul drept – mă învăţase cu ani în urmă să trag cu puşca. Mergeam cu el la vânătoare, în vreme ce Daffash rămânea acasă, prefăcându-se că doarme sau ascunzându-se după mama. Scoţând cartuşele, tata-mi spunea: „Fiica tigrului deşertului trebuie să fie o tigroaică.”

I-am înfipt ţeava de metal între coaste şi am strigat:

— Trezeşte-te, câine, să vezi cu propriii ochi cum am să te ucid!

Deschise încet ochii şi o văzu pe Nasra. Când îşi dădu seama că vorbeam serios, îşi acoperi capul cu mâinile:

— Nu trage! Sunt fratele tău, fiu al mamei şi al tatălui tău.

— I-ai nenorocit viaţa!

Am pus degetul pe trăgaci.

— Pe Allah, ascultă-mă înainte să mă omori!

— N-am să ascult un violator neruşinat.

— Ea a cerut-o. De câte ori îşi aţintea ochii lacomi asupra mea… Ea m-a ispitit!

— Te-a ispitit?!

— Mereu cântă din fluier. Cântecele ei mă chemau s-o ating.

— Te chemau?! Eşti un…

— Fluierul e de vină!

— Tu eşti de vină!

— Nu sunt, pe Allah!

— A spus ea „da”? A spus?

Nasra clătină din cap şi rosti:

— M-am dus la peşteră să-mi caut capra, pe Nawmeh.

— Te-a forţat?

— Sub sân, pumnalul lui, jur.

Arătând-o pe Nasra cu degetul, Daffash izbucni: 21

- STÂLPI DE SARE -

— Nu te-ai mai împotrivit, te-ai lăsat pe spate. Ţi-a plăcut!

— Taci din gură! Şi-a pierdut virginitatea. Ştii prea bine ce înseamnă asta.

Am îndreptat puşca spre el, pregătită să trag. Grămada aia de bălegar, butoiul ăla umplut doar cu aer merita să moară.

Eram gata să apăs pe trăgaci, când camera se răsturnă cu susu-n jos. Două mâini mă înhăţaseră de glezne şi căzusem.

Nasra!! Nasra? Nasra l-a salvat pe Daffash? Vai, de ce?

Daffash aruncă pătura de pe el, sări în picioare şi apucă

repede puşca.

— Am să vă ucid pe amândouă, târfe nebune! lătră el.

Ştiam că avea s-o facă, aşa că am închis ochii şi am îmbrăţişat-o strâns pe Nasra, care începuse din nou să

plângă.

— Nu plânge. Lacrimile tale sunt pietre preţioase. Fruntea sus. Să ne împuşte. Mai bine moarte decât fără onoare.

Tata deschise uşa de lemn şi strigă la Daffash:

— Ce e-n capul tău, ce faci aici? Lasă puşca imediat!

Lovi cu bastonu-i lung în ţeava armei.

— Am vrut să le bag minţile-n cap femeilor ăstora nebune, îi răspunse Daffash, apoi îşi frecă pântecele şi izbucni în râs.

Tata o privi pe Nasra: avea faţa pătată de lacrimi, rochia ruptă. Se uită la Daffash şi apoi îi întinse Nasrei mâna dreaptă.

— Ridică-te, fiica mea. Fie ca Allah să-l blesteme pe diavol.

Lui Daffash îi spuse: