- STÂLPI DE SARE -

Un covor bej cu maro, lung de zece palme. Trebuia să aibă

cel puţin cincisprezece. „Bunica ta Sabha a tors primul fir. Te rog, termină tu ceea ce bunica ta şi cu mine am început.”

— Da, tată.

Îşi legănă trupul, lovi pământul cu bastonul şi rosti:

— Stai jos, fiica mea.

Mă bătu pe spate şi continuă:

— Harb a fost pe aici.

Sângele-mi năvăli în obraji. Mi-am plecat ochii. Pentru numele lui Allah, oare ce-i spusese tatei? Mi-am apăsat mâinile pe pântecele încordat, am oftat şi am aşteptat.

— Ţi-a cerut mâna. În seara asta au să vină şeicul Talib şi mai-marii tribului să mi te ceară.

Nu reuşeam să înţeleg ce-mi spusese tata. Sunetele răsunară o vreme în aer, iar abia apoi luară forma unei voci.

Vocile îşi dădură târcoale, iar apoi se uniră în cuvinte. Harb voia să mă ia de soţie?! Dar nu mă aventurasem în noaptea aceea afară din casă. Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, îmi spusese că bărbaţii sunt asemenea păsărilor de pradă: urmăreau vânatul câtă vreme era viu şi se lupta, dar după ce îl omorau şi îşi umpleau burţile, începeau să caute altul. M-am cutremurat şi am rostit:

— Allah să apere femeile de nenorocire, de păsări de pradă

şi de ruşine.

Tata mă întrebă:

— Ai să-l accepţi pe Harb?

Ca toţi bărbaţii din tribul nostru, mă ceruse de soţie pentru că-l refuzasem. Ca lui Daffash, ca lui Raai, şi lui îi plăcea să vâneze. Beduin şi fiu de beduin. Mama avusese dreptate. Stomacul mi se strânse când am recunoscut faţă de mine însămi cât de mult îl iubeam. În ciuda înţelepciunii mamei mele, mă îndrăgostisem de un vultur. Da, îl iubeam aşa cum henna iubea apa. Câtă vreme cămilele aveau să

rumege orz şi pământul avea să rodească portocali, eu aveam să-l iubesc pe el. Aveam lacrimi în ochi atunci când am încuviinţat din cap.

26

- FADIA FAQIR -

Um Saad

— Maha, unde eşti? mă strigă Um Saad.

Lumina palidă a apusului inunda salonul de spital. Mi-am astupat nările cu degetele, ca să nu mai simt mirosul de medicamente, de urină şi de sudoare. Din cerul întunecat ploua cu flori de portocal. Am zâmbit şi i-am răspuns:

— Dorm aici, pe patul ăsta, Um Saad.

— Maha, iartă-mă.

— Ţi-am spus că nu am nimic de iertat.

— Soră, când m-au scos din Amman şi au luat-o pe drumul spre Salt7, mi-am adus aminte de picnicurile pe care le făceam acolo când eram mică. Mi-am spus: „Haniyyeh, ochii tăi au să vadă o zi fericită. Te duc la izvoarele din Salt.”

Pe urmă, soră, am văzut aracii viţei-de-vie din Fuhais şi drumul îngust se încolăcea în jurul muntelui asemenea unui şarpe. Un val de sânge a părut să mi se scurgă în picioare.

Panică, asta era. M-au adus la Fuhais, unde trăiesc creştinii şi unde sunt duşi nebunii. Haniyyeh, mi-am spus, au să te bage într-o închisoare ridicată pe pământ păgân. Mi-au pus o cămaşă de forţă şi m-au împins prin uşa înaltă, grea. Am privit în urmă şi am văzut soarele iordanian fierbinte, care învăluia totul într-o lumină gălbuie. În cele din urmă, strugurii aveau să se usuce şi să devină stafide. Dacă păşesc peste pragul clădirii ăsteia, mi-am spus, nu am să mai ies niciodată. Nu sunt un personaj din „O mie şi una de nopţi”.

N-am să-l pot chema pe Hasan cel Isteţ şi să-i port tichia care te face invizibil, n-am să mă pot strecura în altă

identitate, în alt trup, n-am să pot călători în alte timpuri şi-n locuri mai fericite. Bărbatul ăla imens m-a împins şi m-am prăvălit în cameră.

— Kukash.

— Cum? Păr zburlit?

— Da, Kukash.

7 Salt, oraş istoric din Iordania (n. tr.).

27

- STÂLPI DE SARE -

— I se potriveşte numele. Părul lui seamănă cu o mătură.

Am râs amândouă. Un sunet straniu, spart, de rebab8. Ne-am uitat una la alta şi ne-am oprit. Um Saad, încă legată de pat, îşi întoarse capul spre stânga, ca să se uite prin cameră.

— Nu te obosi. Salonul e gol, sunt în el doar paturile şi măsuţa.

— Allah să mă ierte, când te-am văzut dormind în patul ăla, cu rochia neagră, bentiţa neagră, nu m-am putut abţine.

Să stai în cameră cu o orăşeancă e una, iar să stai cu o beduină mizerabilă e altceva. Dar, Maha, tu nu eşti mizerabilă deloc. Când mi-ai făcut frecţie cu apă rece, mâinile-ţi miroseau a grădini, a păşuni cu fructe coapte. M-ai purtat în mica mea grădină de pe Muntele Castelului. Pe viaţa ta, nu mi-ai alinat doar picioarele şi mâinile cu degetele tale, ci şi inima. Aveam patru ani, eram îmbrăcată în rochia mea portocalie, cu ghetuţele verzi şi alergam cât de repede puteam spre leagăne. Strângeam tare în mână piastrul pe care mi-l dăduse tata în dimineaţa aceea, atât de tare încât mă dureau degetele, îmi era teamă să nu-l pierd, iar odată cu el să-mi pierd şi rândul la leagăn şi vata de zahăr pe care voiam să mi-o cumpăr. Instalau leagănele în apropiere de râul care împarte Ammanul în două. Niciodată nu puteam să

dorm în noaptea dinaintea marii sărbători. Stăteam pe perne, aşteptând nerăbdătoare să aud cele douăzeci şi una de salve ce anunţau începerea festivităţilor. A doua zi urma să fie una a încântărilor, plină cu vată de zahăr şi leagăne. Ziua următoare purta promisiunea unor hăinuţe noi şi a libertăţii.

Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, mi-a făcut o rochie din resturile de material pe care le ţinea în şifonier. Era din şifon turcoaz, presărată cu inimi mici din alabastru. Eram sigură că văzusem de câteva ori cum inimile băteau. Tum-ti-tum-ti-tum. Leagănul urca sus-sus, spre cer, şi toţi copiii din leagănele de lângă râu cântau laolaltă: Azi e sărbătoarea mea, ya-la-la.

8 Rebab, instrument muzical oriental cu două coarde (n. tr.).

28

- FADIA FAQIR -

Port haine noi, ya-la-la.

O rochie cu franjuri, ya-la-la.

Cu pieptarul brodat, ya-la-la.