— Ce s-a întâmplat?
19
- STÂLPI DE SARE -
Trupul i se cutremura, faţa îi era scăldată în lacrimi, rochia îi era sfâşiată până sus, la buric. Mâinile au început să-mi tremure când mi-am dat seama că era deja prea târziu.
Era prea târziu. Nu mai puteam decât să-mi încleştez pumnii şi să lovesc aerul.
Nasra sorbi puţină apă.
— M-a rănit, el, spuse cu vocea-i piţigăiată, apoi începu să
plângă deznădăjduită, în tăcere.
Îmi venea să-mi acopăr urechile cu mâinile.
— Nu plânge, soră, te rog.
— Vai, Allah! suspină ea.
Surorile noastre cred că dacă îţi pui mâinile pe creştet şi apeşi tare, opreşti nefericirea să intre. Ei bine, n-au decât să
mănânce bălegar. În după-amiaza aceea nu a funcţionat.
— Nefericita de tine. Cine a făcut asta? Cine a făcut-o?
Privi în pământ.
— Nasra, cine a făcut-o? Te rog, spune-mi.
Plângea în continuare, tăcută.
— Cine a făcut-o? Spune-mi, Nasra. Cine a făcut-o?
— Fratele tău, Daffash, şopti Nasra ştergându-şi lacrimile cu mâinile tremurătoare.
Pasărea prevestirilor rele zbură prin aer şi mi se aşeză pe piept. Pe obraji îmi şiroiau lacrimi. Loveşte-ţi pieptul, loveşte-ţi pieptul şi deschide-l, lasă-l să se reverse. Presiunea tot creştea în mine.
— Nasra, soră, nu pot să respir, am îngăimat şi am început să mă legăn.
Prietena mea îşi pierduse virginitatea, onoarea, viaţa.
Acum era un nimic. Dacă nu mai era virgină, nu însemna nimic. O bucată de carne. O târfă ieftină. Nasra mormăia ceva şi plângea. Inima-mi era sfâşiată de pumnale.
— Daffash, fiu al Malihăi, am să-ţi beau sângele!
Mi-am băgat poala rochiei în pantaloni şi am pornit spre casă, ţinând-o pe Nasra strâns de mână. Aerul răcoros dintre case îmi mângâia faţa şi mă implora să mă potolesc. Nu.
20
- FADIA FAQIR -
Niciodată. Aveam să-l omor pe catarul ăla şi să salvez femeile din Hamia.
Nasra se aşeză jos, îmbrăţişându-şi genunchii şi plângând.
Am luat puşca englezească de pe perete, am deblocat siguranţa şi am îndreptat arma spre fratele meu, care se prefăcea că doarme. Şeicul Nimer, tatăl meu – Allah să-i păzească braţul drept – mă învăţase cu ani în urmă să trag cu puşca. Mergeam cu el la vânătoare, în vreme ce Daffash rămânea acasă, prefăcându-se că doarme sau ascunzându-se după mama. Scoţând cartuşele, tata-mi spunea: „Fiica tigrului deşertului trebuie să fie o tigroaică.”
I-am înfipt ţeava de metal între coaste şi am strigat:
— Trezeşte-te, câine, să vezi cu propriii ochi cum am să te ucid!
Deschise încet ochii şi o văzu pe Nasra. Când îşi dădu seama că vorbeam serios, îşi acoperi capul cu mâinile:
— Nu trage! Sunt fratele tău, fiu al mamei şi al tatălui tău.
— I-ai nenorocit viaţa!
Am pus degetul pe trăgaci.
— Pe Allah, ascultă-mă înainte să mă omori!
— N-am să ascult un violator neruşinat.
— Ea a cerut-o. De câte ori îşi aţintea ochii lacomi asupra mea… Ea m-a ispitit!
— Te-a ispitit?!
