- STÂLPI DE SARE -
Un covor bej cu maro, lung de zece palme. Trebuia să aibă
cel puţin cincisprezece. „Bunica ta Sabha a tors primul fir. Te rog, termină tu ceea ce bunica ta şi cu mine am început.”
— Da, tată.
Îşi legănă trupul, lovi pământul cu bastonul şi rosti:
— Stai jos, fiica mea.
Mă bătu pe spate şi continuă:
— Harb a fost pe aici.
Sângele-mi năvăli în obraji. Mi-am plecat ochii. Pentru numele lui Allah, oare ce-i spusese tatei? Mi-am apăsat mâinile pe pântecele încordat, am oftat şi am aşteptat.
— Ţi-a cerut mâna. În seara asta au să vină şeicul Talib şi mai-marii tribului să mi te ceară.
Nu reuşeam să înţeleg ce-mi spusese tata. Sunetele răsunară o vreme în aer, iar abia apoi luară forma unei voci.
Vocile îşi dădură târcoale, iar apoi se uniră în cuvinte. Harb voia să mă ia de soţie?! Dar nu mă aventurasem în noaptea aceea afară din casă. Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, îmi spusese că bărbaţii sunt asemenea păsărilor de pradă: urmăreau vânatul câtă vreme era viu şi se lupta, dar după ce îl omorau şi îşi umpleau burţile, începeau să caute altul. M-am cutremurat şi am rostit:
— Allah să apere femeile de nenorocire, de păsări de pradă
şi de ruşine.
Tata mă întrebă:
— Ai să-l accepţi pe Harb?
Ca toţi bărbaţii din tribul nostru, mă ceruse de soţie pentru că-l refuzasem. Ca lui Daffash, ca lui Raai, şi lui îi plăcea să vâneze. Beduin şi fiu de beduin. Mama avusese dreptate. Stomacul mi se strânse când am recunoscut faţă de mine însămi cât de mult îl iubeam. În ciuda înţelepciunii mamei mele, mă îndrăgostisem de un vultur. Da, îl iubeam aşa cum henna iubea apa. Câtă vreme cămilele aveau să
rumege orz şi pământul avea să rodească portocali, eu aveam să-l iubesc pe el. Aveam lacrimi în ochi atunci când am încuviinţat din cap.
26
- FADIA FAQIR -
Um Saad
— Maha, unde eşti? mă strigă Um Saad.
Lumina palidă a apusului inunda salonul de spital. Mi-am astupat nările cu degetele, ca să nu mai simt mirosul de medicamente, de urină şi de sudoare. Din cerul întunecat ploua cu flori de portocal. Am zâmbit şi i-am răspuns:
— Dorm aici, pe patul ăsta, Um Saad.
— Maha, iartă-mă.
— Ţi-am spus că nu am nimic de iertat.
— Soră, când m-au scos din Amman şi au luat-o pe drumul spre Salt7, mi-am adus aminte de picnicurile pe care le făceam acolo când eram mică. Mi-am spus: „Haniyyeh, ochii tăi au să vadă o zi fericită. Te duc la izvoarele din Salt.”
Pe urmă, soră, am văzut aracii viţei-de-vie din Fuhais şi drumul îngust se încolăcea în jurul muntelui asemenea unui şarpe. Un val de sânge a părut să mi se scurgă în picioare.
Panică, asta era. M-au adus la Fuhais, unde trăiesc creştinii şi unde sunt duşi nebunii. Haniyyeh, mi-am spus, au să te bage într-o închisoare ridicată pe pământ păgân. Mi-au pus o cămaşă de forţă şi m-au împins prin uşa înaltă, grea. Am privit în urmă şi am văzut soarele iordanian fierbinte, care învăluia totul într-o lumină gălbuie. În cele din urmă, strugurii aveau să se usuce şi să devină stafide. Dacă păşesc peste pragul clădirii ăsteia, mi-am spus, nu am să mai ies niciodată. Nu sunt un personaj din „O mie şi una de nopţi”.
N-am să-l pot chema pe Hasan cel Isteţ şi să-i port tichia care te face invizibil, n-am să mă pot strecura în altă
identitate, în alt trup, n-am să pot călători în alte timpuri şi-n locuri mai fericite. Bărbatul ăla imens m-a împins şi m-am prăvălit în cameră.
— Kukash.
— Cum? Păr zburlit?
— Da, Kukash.
7 Salt, oraş istoric din Iordania (n. tr.).
27
- STÂLPI DE SARE -
— I se potriveşte numele. Părul lui seamănă cu o mătură.
Am râs amândouă. Un sunet straniu, spart, de rebab8. Ne-am uitat una la alta şi ne-am oprit. Um Saad, încă legată de pat, îşi întoarse capul spre stânga, ca să se uite prin cameră.
— Nu te obosi. Salonul e gol, sunt în el doar paturile şi măsuţa.
