— Hei, femeilor, animalele tăiate sunt acum ale voastre!

strigară paznicul şi păstorul.

Cu ajutorul Nasrei şi al Hamdei, am izbutit să trag leşurile în curtea din faţă şi să le tai în bucăţi. Am pus carnea în vase mari şi am aprins focul sub ele. Fiicele Hamdei plecară

pe câmp, să mai adune vreascuri pentru focul de sub cele două vase mari cu orez. Hamda supraveghea orezul, aşa că

m-am hotărât să mă apuc de coptul pâinii. Halimeh cânta în vreme ce amesteca în vasele cu carne de oaie. Vocea-i era tristă:

Hei, tu, ce te sprijini pe sabie,

Sabia ta m-a rănit.

Între creaturi şi oameni,

Iubirea ta onoarea mi-a răpit.

Am vărsat un săculeţ de făină într-un lighean, am adăugat apă şi am frământat aluatul până ce am simţit că degetele mă dor de parcă le-aş fi descărnat până la os. Când m-a văzut, Tamam, a plescăit din buze şi a spus:

— O mireasă coace. Vine sfârşitul lumii.

Am zâmbit şi am aprins focul sub tava pentru copt. Mi-am plimbat câte un pumn de aluat dintr-o mână în alta, până ce a devenit subţire precum eşarfele negustorului ţigan. Aş fi vrut ca ţiganul să treacă în după-amiaza aceea prin sat, să

cumpăr nişte esenţă de iasomie şi o eşarfă transparentă din brocart pentru faţă. Mi s-a părut că am văzut printre flăcările 44

- FADIA FAQIR -

de sub tavă mâinile mamei, vânturând aluatul. Sudoarea se amesteca acum cu lacrimile. Când mă atingea odinioară

blând pe cosiţe, îmi dispărea durerea adusă de palmele lui Daffash.

— La ce te aştepţi? E băiat. Allah l-a pus cu o treaptă mai sus. Trebuie să acceptăm hotărârea lui Allah, îmi spunea ea.

Prin fumul albăstrui am văzut un Land Rover apropiindu-se de câmpul nostru. S-a oprit în stratul de ridichi şi de henna. Cuprinsă de mânie, m-am repezit spre maşină cu pumnii încleştaţi. În maşină era Daffash, cu două femei vopsite şi un bărbat îmbrăcat în haine imaculate.

— Mutaţi-vă maşina! am strigat la ei. Vai, henna şi ridichile mele!

Cel de la volan zâmbi şi porni motorul. Nu am putut vedea cât rău făcuseră, din cauza norului de praf pe care îl ridicase. Blestemat fie Daffash şi prietenii lui de la oraş!

Mă arătă cu degetul şi spuse:

— Sora mea, scorpie de mireasă.

Femeile izbucniră în râs şi rostiră, în dialectul lor orăşean:

— Imposibil!

Pe feţele străinelor se citea surpriza, dispreţul. Mizeria, sângele şi lacrimile trebuie să le fi părut respingătoare.

Erau femei, ca şi mine, dar atât de diferite! Una dintre ele purta o rochie strâmtă, ruşinos de scurtă. Aranjându-mi rochia, am plecat ochii. Fiecare părticică din trupul femeii era dezvăluită de materialul subţire. Portţigaretul din care pufăia semăna cu pipa lungă a lui Tamam, dar pipa mătuşii era făcută din lemn gros de măslin, în timp ce portţigaretul femeii era subţire, dintr-o piatră neagră scânteietoare, cu margini aurite. Nu înţelegeam de ce-şi tunseseră cosiţele şi-şi legaseră panglici cu pene în jurul capetelor aproape chele.

Una era brunetă, iar cealaltă blondă, străină de meleagul nostru. Buze roşii, păr deschis la culoare şi sprâncene subţiri cât un fir. Îmi venea să încălzesc nişte apă şi să le spăl vopselurile de pe faţă. Le-aş fi putut da nişte rochii lungi, negre, qasimite şi eşarfe pentru cap. Ce ruşine! Pe 45

- STÂLPI DE SARE -

tâmplele cărunte ale tatălui meu, femeilor ăstora nu le era ruşine să-şi arate trupurile bărbaţilor care le priveau.

Daffash îşi răsuci mustaţa subţire între degetul mare şi arătător, îşi întinse braţele şi odată cu ele şi pelerina-i largă, şi spuse:

— Bine ai venit, paşă. Bine aţi venit, oaspeţii noştri. Faceţi parte din familia noastră, iar ţinutul nostru va fi verde sub paşii voştri.

M-am întors grăbită în casă, pentru a o pregăti de oaspeţi.

Am cărat saltelele şi le-am pus unele lângă altele peste covoarele groase. Când au intrat în casă s-au oprit în faţa tabloului lui Sittna Badryya.

— Hmmm, murmurau.

Le-am explicat, cu respiraţia tăiată, că Sittna Badryya era o faimoasă frumuseţe beduină.

— Ciudat, zise bărbatul căruia Daffash îi spusese paşă, nu are tenul întunecat.

Timiditatea m-a oprit să-i spun că nu toate femeile beduine aveau tenul întunecat, că „întunecatul” are nuanţe nenumărate. Mi-am muşcat buzele şi am adus două

prosoape, ca orăşencele să-şi acopere picioarele goale, desfăcute generos privirilor. Blonda se juca cu prosopul ei, apoi îl împături şi şi-l aşeză în jurul gâtului. Mi-am stăpânit chicotitul.

— Hei, fato! Adu cafeaua, lătră Daffash la mine, aruncându-mi una dintre privirile lui ameninţătoare, şi adăugă: E ziua nunţii tale. Hai să n-o stricăm.

După ce am ieşit din casă am început să râd de femeile de la oraş, care nu aveau niciun strop de ruşine. Am dat peste Hamda şi i-am spus povestea cu prosopul.

— Aşa sunt obişnuite, soră. Pe Allah, bărbaţii se plictisesc de ele foarte repede. Ele le arată totul, dar noi ne ascundem comorile. Când Flayyeh se culcă cu mine se simte ca şi cum ar fi cucerit oraşele Andaluziei, îmi spuse Hamda. Orăşencele n-au pic de ruşine sau de sfiiciune.

Mă bătu uşor pe umăr şi-mi mai zise:

46

- FADIA FAQIR -

— Am să fac nişte cafea pentru musafiri. Tu mai bine mergi şi fă baie.

— Casa e ocupată.

— Atunci în magazie.

— Îi duci tu cafeaua lui Daffash?

Hamda dădu din mână, poruncindu-mi să plec. Am umplut butoiul cu apă, am pus câteva frunze de lămâi şi l-am lăsat să fiarbă pe foc. Mirosul frunzelor de lămâi îmi aminti de anotimpurile abundenţei. Nasra mă ajută să duc butoiul în magazie. Caii şi cămilele noastre păşteau lângă

Marea Moartă. Allah să-i dea lui Jarbwa viaţă lungă! Am pus doi saci cu fân în spatele uşii închise şi am început să mă