Da. Aş putea face asta.

Ana priveşte în pământ. Kate, Elliot şi Mia discută despre bucă‑

tăria franceză, iar tata revine la masă.

Unde a fost?

— Draga mea, la telefon. E de la spital, îi spune el lui Grace.

— Vă rog să mâncaţi, toată lumea, spune mama, oferindu‑i Anei un platou cu mâncare.

Miroase bine.

Ana îşi linge buzele, lucru care are un efect direct asupra vintrelor mele. Cred că e lihnită de foame. Mă bucur. E ceva.

Mama s‑a depăşit pe sine: chorizo, scoici, ardei. Frumos.

Şi atunci îmi dau seama că şi mie mi‑e foame. Asta nu mă

poate ajuta să mă destind. Dar mă‑nveselesc când văd că Ana mănâncă.

Grace se întoarce, cu un aer îngrijorat.

— Totul e în ordine? întreabă tata şi toţi ne ridicăm privirile către ea.

— Alt caz de pojar.

Grace oftează adânc.

— O, nu, zice tata.

— Ba da, un copil. Al patrulea caz de luna asta. Ar fi mult mai simplu dacă oamenii şi‑ar vaccina copiii.

Grace clatină din cap.

— Mă bucur atât de mult că ai noştri n‑au trecut niciodată prin aşa ceva. N‑au avut niciodată ceva mai grav decât vărsat‑de‑vânt, mulţumesc lui Dumnezeu. Săracul Elliot.

Ne uităm cu toţii la Elliot, care se opreşte din mâncat în mijlocul unei îmbucături, cu gura plină şi cu o privire tâmpă.

Nu‑i place să fie în centrul atenţiei.

Kavanagh se uită întrebător la Grace.

— Christian şi Mia au avut noroc, explică Grace. Au făcut o formă uşoară.

Ah, încetează, mamă.

— Deci, tată, ai văzut meciul celor de la Mariners?

În mod evident, Elliot încearcă să depăşească momentul, ceea ce‑mi doresc şi eu.

— Nu‑mi vine să cred că i‑au bătut pe Yankees, zice Carrick.

— Ai văzut meciul, şmechere? mă întreabă Elliot.

— Nu. Dar am citit cronica în ziar.

— Se descurcă bine de tot. Nouă victorii în ultimele unsprezece meciuri, asta‑mi dă speranţă.

Tata pare entuziasmat.

— Cu siguranţă au un sezon mai bun decât 2010, adaug eu.

— Gutierrez la centrul terenului a fost uimitor. Cum a prins mingea aia! Oau.

Elliot ridică mâiinile. Kavanagh se dă pe lângă el ca o nebună în călduri.

— Cum îţi place noul apartament, draga mea? o întreabă Grace pe Ana.

— N‑am stat acolo decât o noapte şi mai am lucruri de despa‑

chetat, dar îmi place că e central — şi e aproape de Pike Place şi de apă.

— Ah, înseamnă că eşti foarte aproape de Christian, remarcă

Grace.

Menajera mamei începe să strângă masa. Tot nu‑mi amintesc cum o cheamă. E elveţiancă sau austriacă sau ceva de genul ăsta şi nu încetează să‑mi zâmbească şi să‑mi facă ochi dulci.

398 Grey

E L James 399

— Ai fost la Paris, Ana? întreabă Mia.

— Nu, dar mi‑ar plăcea să merg.

— Noi ne‑am făcut luna de miere la Paris, spune mama.

Ea şi tata schimbă o privire peste masă pe care, sincer, prefer să

mă fac că n‑o văd. E clar că şi‑au făcut de cap la Paris.

— E un oraş minunat, în ciuda parizienilor. Christian, ar trebui s‑o duci pe Ana la Paris! exclamă Mia.

— Cred că Anastasia ar prefera Londra, parez eu sugestia ridi‑

colă a soră‑mii.