— Mi se părea că ziua nu se mai termină, spune ea, cu vocea răguşită.
— Da, şi pentru mine a fost o zi lungă.
Aşteptarea din ultimele câteva ore a fost infernală!
— Tu ce‑ai făcut? mă întreabă.
— Am mers cu Elliot, cu bicicletele.
Are mâna caldă şi moale. Priveşte în jos, la degetele noastre înlănţuite, iar eu îi mângâi la nesfârşit încheieturile cu degetul mare.
Respiraţia i se accelerează şi privirile ni se întâlnesc. Văd în ei poftă şi dorinţă… şi nerăbdare. Sper doar să‑mi accepte propunerea.
Din fericire, drumul până la heliport este scurt. Când coborâm din maşină, o iau din nou de mână. Pare un pic uimită.
Ah. Se întreabă unde ar putea fi elicopterul.
— Eşti gata? o întreb.
Ea dă din cap şi o conduc prin clădire, către lift. Îmi aruncă o scurtă privire complice.
Îşi aminteşte de sărutul de azi‑dimineaţă, dar… la fel îmi amin‑
tesc şi eu.
— Sunt doar trei etaje, mormăi eu.
Cât stăm aşa, înăuntru, mă gândesc să nu uit să i‑o trag într‑un lift, într‑o bună zi. Asta dacă e de acord cu propunerea mea.
Pe acoperiş, Charlie Tango, proaspăt aterizat de la Boeing Field, e pregătit şi gata de zbor, deşi nu văd nici urmă de Stephan, care l‑a adus până aici. În schimb Joe, cel care conduce heliportul din Portland, se află în micul birou. Mă salută când mă vede. E mai bătrân decât bunicul şi ceea ce nu ştie el despre pilotaj înseamnă că nu merită învăţat; a zburat pe elicoptere Sikorsky în Coreea în misiuni de evacuare a răni‑
ţilor şi, frate, are nişte poveşti de ţi se face părul măciucă.
— Acesta este planul dumneavoastră de zbor, domnule Grey, spune Joe, cu vocea sa hodorogită care‑i trădează vârsta. Toate veri‑
ficările externe au fost efectuate. Aeronava este gata şi vă aşteaptă, domnule. Puteţi decola.
— Mulţumesc, Joe.
O privire pe care i‑o arunc în treacăt Anei îmi confirmă cât este de entuziasmată… ca şi mine, de altfel. Asta chiar că‑i o premieră.
— Hai să mergem.
Ţinând‑o şi acum de mână, o conduc pe Ana către heliport, la Charlie Tango. Cel mai sigur Eurocopter din clasa lui, o plăcere să‑l pilotezi. E odorul meu. Îi deschid uşa Anei; se strecoară înăuntru, iar eu o urmez.
— Acolo, o instruiesc eu, arătând către scaunul pasagerului. Stai jos. Nu atinge nimic.
Sunt uimit că face ceea ce i se spune.
După ce se instalează în scaun, cercetează cu privirea mulţimea de aparate cu un amestec de uimire şi entuziasm. Aplecându‑mă
110 Grey
E L James 111
peste ea, îi prind centurile de siguranţă, încercând să nu mi‑o închipui goală când fac asta. Mă mişc mai lent decât e nevoie, pentru că s‑ar putea să fie ultima mea şansă de a mă afla atât de aproape de ea, ultima mea şansă de a‑i inhala parfumul dulce, care‑mi trezeşte atâtea amintiri. Când va afla ce înclinaţii am, e posibil să fugă… pe de altă parte, poate va îmbrăţişa acest stil de viaţă. Şi mă simt aproape copleşit când mă gândesc ce s‑ar putea întâmpla dacă va accepta. Mă
priveşte cu atenţie, e atât de aproape… atât de adorabilă. Strâng şi ultima centură. Nu pleacă nicăieri. Cel puţin nu în ora următoare.
Stăpânindu‑mi agitaţia, îi şoptesc:
— Eşti asigurată. N‑ai cum să scapi.
Ea tage cu putere aer în piept.
— Respiră, Anastasia, adaug eu şi o mângâi pe obraz.
O prind de bărbie, mă înclin şi o sărut rapid.
— Îmi place hamul ăsta, mormăi eu.
Aş vrea să‑i spun că mai am şi altele, de piele, în care mi‑aş dori s‑o văd legată şi suspendată de tavan. Dar mă comport frumos, mă
aşez şi‑mi leg centura.
— Pune‑ţi căştile.
Îi arăt căştile din faţa ei.
