Domnul Philbrick senior era un individ cam excentric. În tinereţea lui făcuse avere ca proprietar al unor mine de diamante, iar mai apoi s-a stabilit la ţară şi şi-a consacrat ultimii ani din viaţă literaturii. A avut doi copii: pe Philbrick şi o fiică, pe nume Gracie. Bătrânul ţinea la Philbrick ca la ochii din cap, dar nu putea s-o sufere pe domnişoara Gracie.

Philbrick recita pe dinafară pasaje întregi din Hamlet şi din alte piese ale lui Shakespeare, înainte ca domnişoara Gracie să ajungă a citi din abecedar. La vârsta de opt ani un sonet de-al lui a fost publicat în ziarul local. Evenimentul acesta i-a dat fetei lovitura de graţie. Locul ei, spunea Philbrick, era printre slujnice, întocmai ca cenuşăreasa, pe când el, băiatul deştept, primea toate bunătăţile şi-i cita din clasici şi-i vorbea într-un limbaj ales bătrânului de la etaj. După ce-a ieşit de la Cambridge, s-a stabilit la Londra şi a început să

scrie ca un apucat. Bătrânului îi plăcea treaba asta: toate cărţile băiatului fuseseră legate în piele albastră şi aşezate 97

într-o bibliotecă aparte, cu bustul său deasupra. Biata Gracie, simţindu-se persecutată, a fugit de-acasă cu un tânăr muncitor de la o uzină de automobile, care n-avea habar de literatură, şi nici de automobilistică, după cum s-a dovedit mai târziu. Când bătrânul a decedat, i-a lăsat lui Philbrick totul, afară de câteva cărţi pentru Gracie. Tânărul o luase de nevastă numai cu gândul că bătrânul o să-i lase ceva. Aşa că o părăsi. Philbrick însă, nu-şi făcea griji din pricina soră-sii: el trăia, cică, pentru artă. Se mută într-o casă mai încăpătoare şi continuă să scrie cu nemiluita.

Gracie încercă să-i stoarcă de câteva ori nişte bani, dar el era atât de ocupat cu scrisul, încât nu avea timp să-şi plece urechea la păsurile ei. În cele din urmă, Gracie se tocmi bucătăreasă într-o casă din Southgate. În anul următor, îşi dădu sufletul. La-nceput moartea ei nu-l tulbură pe Philbrick. Dar peste vreo săptămână observă un lucru ciudat: în biroul lui, ca şi în dormitor şi în celelalte încăperi, simţea mereu un miros de bucătărie. Chemă un arhitect, care spuse că nu simţea niciun miros, dar reconstrui bucătăria, introducând tot felul de ventilatoare. Cu toate astea, mirosul deveni şi mai pătrunzător. Până şi hainele îi miroseau, astfel încât nu mai îndrăznea să iasă din casă. Un miros îngrozitor, de untură râncedă. Încercă să scape de acest miros plecând în străinătate, dar şi întreg Parisul îi mirosi a bucătărie englezească. După un timp, lucrurile se înrăutăţiră şi mai mult: ori de câte ori încerca sa doarmă, noaptea, auzea un clinchet de farfurii în jurul patului, sau în spatele scaunului, când se aşeza să scrie. Alteori se trezea noaptea şi auzea sfârâitul peştelui prăjit şi şuierul oalelor în clocot, îşi dădu în sfârşit seama ce era: fantoma bietei Gracie îl hărţuia. Se duse la societatea de studii psihice, unde i se înlesni o comunicare cu Gracie. O întrebă cum ar putea să-şi repare greşeala. Gracie îi răspunse că trebuia să trăiască

printre servitori vreme de un an şi să scrie o carte despre ei, pentru a le îmbunătăţi soarta. Philbrick încercă să aplice întocmai povaţa şi se tocmi la-nceput ca bucătar, dar fireşte nu se pricepea; familia unde se angajase se îmbolnăvi atât de grav, încât trebui să plece. Şi astfel ajunse aici, la noi.

98

Philbrick spune că a scris o carte emoţionantă şi într-o zi o să-mi citească nişte fragmente. Precum vedeţi, e altă poveste decât cea pe care ne-a spus-o Prendy.

— Adevărat. Apropo, ţi-a spus ceva despre intenţia lui de-a se căsători cu Dingy?

— Niciun cuvânt. Mi-a spus doar că, în clipa când mirosul de bucătărie se va risipi, va deveni cel mai fericit om din lume. Se pare că e logodit cu o poetesă din Chelsea. Nu-i genul de om pe care mi l-aş alege drept cumnat. Dar nici Flossie nu-i genul de nevastă pe care mi-aş alege-o. Se întâmplă uneori şi astfel de lucruri, bătrâne.

Paul le povesti despre Lamb and Flag din Camberwell Green şi despre Toby Cruttwell, apoi îi întrebă: Care poveste o fi adevărată? Cea pe care mi-a spus-o mie, cea pe care ţi-a spus-o dumitale, sau cea pe care i-a spus-o lui Prendy ?

— Niciuna, hotărî Prendergast.

Capitolul XII

Agonia căpitanului Grimes

Două zile mai târziu Beste-Chetwynde şi Paul stăteau lângă orga din biserica parohială din Llanabba.

— Am impresia că n-am cântat prea grozav, nu-i aşa, sir?

— Aşa e.

— Să mă opresc puţin?

— Ar fi bine.

— Piciorul lui Tangent s-a umflat şi s-a învineţit, spuse Beste-Chetwynde, încântat.

— Săracul!

— Azi dimineaţă am primit o scrisoare de la maică-mea. E

şi un mesaj pentru dumneavoastră. Să vi-l citesc?

Scoase din buzunar o scrisoare, scrisă pe hârtia cea mai groasă cu putinţă.

99

— Prima parte e despre alergări şi despre o ceartă pe care a avut-o cu Chokey, căruia nu-i place, se pare, felul cum maică-mea a reconstruit casa noastră de la ţară. Ar fi timpul să se despartă de omul ăsta, nu credeţi?

— Ce spune despre mine? întrebă Paul.

— Spune aşa: Apropo, scumpul meu băiat, trebuie să-ţi spun că ortografia din ultimele tale scrisori omoară pur şi simplu cuvintele. Ştii bine cât de mult doresc să-ţi continui studiile şi să mergi la Oxford, şi m-am gândit că n-ar strica poate să ai un preparator în vacanţa viitoare, nu crezi? Ar fi cumva prea plictisitor? M-am gândit la un preparator tânăr şi priceput. N-ar dori oare să vină la noi profesorul acela tânăr şi chipeş, pe care spuneai că-l placi? Cât ar trebui să-i plătesc?

Niciodată nu m-am priceput la lucrurile astea. Nu mă refer laprofesorul ăla beţiv, deşi a fost drăguţ şi el. Cred că despre dumneavoastră vorbeşte, nu? Nu poate fi vorba de căpitanul Grimes.

— Trebuie să reflectez la asta, spuse Paul. Ideea mi se pare destul de bună.

— Da, zise Beste-Chetwynde cu îndoială în glas, ar putea să fie foarte bine, numai că n-aş vrea să mai aud de lecţii ca la şcoală. Deunăzi, Prendergast ăla m-a bătut măr.

— N-o să facem nici lecţii de orgă, îl asigură Paul.

Grimes nu primi vestea cu entuziasm, aşa cum nădăjduise Paul. Şedea în faţa focului din cămin, în sala comună, şi-şi muşca unghiile cu disperare.

— Bravo, băiete! îi spuse, distrat. E splendid! Mă bucur, mă bucur din inimă.

— Nu prea pari vesel.

— Aşa e. De fapt, iar am intrat mesa.

— Rău de tot?

— Până-n gât.

— Îmi pare rău, dragul meu prieten. Ce-ai de gând să faci?

— Am făcut singurul lucru posibil: mi-am anunţat logodna.

— O să se bucure Flossie.

— A, da, ea se bucură, fir-ar a dracului cu ochişorii ei spălăciţi!

100

— Dar bătrânul ce-a spus?

— A rămas perplex. Acum, stă şi chibzuieşte. Sper că totul o să fie în ordine.

— Nu văd de ce n-ar fi.

— Păi, există un motiv. Nu cred că ţi-am spus vreodată, dar sunt deja căsătorit.

În seara aceea Paul fu chemat de doctor. Acesta purta o haină de seară, la două rânduri, pe care-o netezea nervos peste şolduri. Părea amărât şi îmbătrânit.

— Pennyfeather, îl întâmpină el, am primit azi-dimineaţă o lovitură grea, două lovituri, de fapt. Prima a fost neplăcută, dar oarecum de aşteptat. Colegul dumitale, căpitanul Grimes, a fost demascat în faţa mea, pe baza unei dovezi ce exclude posibilitatea nevinovăţiei, ca făptaş al unui delict, ba, aş putea spune chiar al unei fărădelegi, pe care nu o pot nici înţelege, nici scuza. Nu e nevoie să intru în amănunte. E

vorba, totuşi, de o chestiune măruntă. Am întâlnit numeroase cazuri similare în decursul îndelungatei mele cariere. Dar, ceea ce m-a tulburat şi m-a mâhnit mai adânc decât pot exprima modestele mele cuvinte este vestea că