— Chokey nu-i adevăratul său nume. Îngeraşul se numeşte „domnul Sebastian Cholmondley”.
— Păi,
toate
sunt
frumoase,
răspunse
domnul
Cholmondley. Când am văzut catedralele, inima mi-a tresăltat în piept şi-a început să cânte. Iubesc la nebunie cultura. Dumneavoastră credeţi că, întrucât suntem negri, nu ne interesează nimic altceva decât jazz-ul. Eu aş da tot jazz-ul din lume pentru o pietricică dintr-una dintre catedralele dumneavoastră.
— Aşa e, ar fi în stare.
— Foarte interesant ce spui dumneata, domnule Cholmondley. Când eram fată, locuiam nu departe de Salisbury, dar n-aş fi spus aşa ceva, ori cât de puţin mi-ar fi plăcut jazz-ul.
— Salisbury prezintă un mare interes istoric, lady Circumference, dar după părerea mea York Minster-ul e mai rafinat.
— Ah, îngeraşule! exclamă doamna Beste-Chetwynde. Te-aş mânca bucăţică cu bucăţică!
— Asta e prima dumneavoastră vizită la o şcoală
englezească? întrebă doctorul.
— N-aş zice. Eşti bună să-i spui doctorului ce şcoli am vizitat?
— A fost la toate şcolile, chiar şi la cele mai noi. De fapt, i-au plăcut mai mult cele noi.
— Sunt mai spaţioase. Aţi fost vreodată la Oxford?
— Da. Am şi învăţat acolo.
86
— Într-adevăr? Am fost la Oxford şi la Cambridge, la Eton şi la Harrow. Astea zic şi eu şcoli! Tocmai astfel de şcoli îmi plac mie! Căci apreciez arta. O mulţime de oameni de culoare vin în Anglia şi nu văd nimic altceva decât vreo câteva localuri de noapte. Pe când eu îl citesc pe Shakespeare…
Hamlet, Macbeth, Regele Lear… Le-aţi citit vreodată?
— Da, spuse doctorul. De fapt le-am citit.
— Rasa mea este o rasă eminamente artistică, îndrăgim, ca şi copiii, cântecul şi culoarea, şi avem bunul gust natural al copiilor. Voi, albii, îi dispreţuiţi pe bieţii negri…
— Nu, nu! protestă doctorul.
— Lasă-l să vorbească! interveni doamna Beste-Chetwynde. Nu-i aşa că-i divin, scumpul de el?
— Voi, albii, credeţi că omul de culoare n-are suflet. Orice e bun pentru bietul om de culoare. Bateţi-l, puneţi-l în lanţuri, încărcaţi-l cu poveri…
(Paul observă o sclipire în ochii doamnei Circumference)…
Dar bietul om de culoare are un suflet, la fel ca şi voi. Nu respiră el întocmai ca şi voi? Nu mănâncă şi nu bea la fel?
Nu iubeşte ca şi voi pe Shakespeare, şi catedralele, şi picturile vechilor maeştri? Nu vă cere el dragostea şi o mână
de ajutor ca să scuture jugul în care l-au vârât strămoşii voştri? O, albilor, de ce nu întindeţi o mână bietului om de culoare, care este la fel de bun ca şi voi, numai să-l lăsaţi să
fie?
— Nu te descuraja, scumpule, îi spuse doamna Beste-Chetwynde. Aici sunt numai prieteni.
— Într-adevăr? întrebă Chokey. Să le cânt un cântec?
— Nu, nu cumva, iubitule! Bea un ceai.
Guvernanta copiilor Clutterbuck spuse:
— Aveam la Paris un prieten a cărui soră cunoştea o fată
care s-a măritat în timpul războiului cu un soldat negru. Ei bine, n-o să mă credeţi când o să vă spun ce i-a făcut… Joan şi Peter, daţi fuga şi vedeţi dacă tăticul mai vrea puţin ceai…
A legat-o cu o curea de ascuţit brice şi a lăsat-o noaptea pe duşumeaua de piatră, fără hrană şi fără nicio pătură.
Săraca, n-a putut obţine divorţul decât după-un an şi ceva!
— Obişnuia să taie frânghiile de la corturi şi să-şi vâre 87
