ceea ce ai gândit se înfăptuieşte. Este de reţinut în special, că ideea autosugestionată are particularitatea de a rămâne în noi fără ştirea noastră şi că noi nici nu putem şti că este şi lucrează în noi decât prin efectele ce produce. Dar mai ales, şi această recomandare este esenţială, voinţa nu trebuie să se amestece deloc în practicarea autosugestiei; căci dacă nu-i de acord cu imaginaţia, dacă gândim:
„voiesc să se întâmple cutare lucru”, şi dacă imaginaţia zice: „Vrei, dar nu va fi”, nu numai că nu obţii ceea ce ai voit, dar chiar ajungi tocmai la contrariul lucrului voit.
Observaţia aceasta este capitală şi ea explică pentru ce rezultatele sunt aşa de puţin satisfăcătoare când, în tratamentul suferinţelor morale, se încearcă prin reeducaţia voinţei. Trebuie urmărită, dimpotrivă, educaţia imaginaţiei, şi datorită acestei nuanţe, metoda mea adeseori a reuşit acolo unde alţii – şi din cei mai importanţi – au dat greş.
Numeroasele experienţe ce fac zilnic, de vreo douăzeci de ani, şi pe care le-am urmărit cu scrupuloasă grijă, m-au dus la concluziile următoare, pe care le-am rezumat sub formă de legi: 1. Când voinţa este în luptă cu imaginaţia, întotdeauna imaginaţia învinge, fără nicio excepţie.
— 33 —
2. În conflictul dintre voinţă şi imaginaţie, puterea imaginaţiei este în proporţie directă cu pătratul voinţei.
3. Când voinţa şi imaginaţia sunt de acord, ele nu se adună, ci se înmulţesc între ele.
4. Imaginaţia poate fi condusă.
(Expresiile „în proporţie directă cu pătratul voinţei” şi „se înmulţesc” nu sunt strict exacte; sunt întrebuinţate numai pentru lămurirea ideii).
După cele spuse, s-ar părea că nimeni n-ar mai trebui să fie vreodată bolnav. Aşa este! Orice boală, aproape fără excepţie, poate fi învinsă prin autosugestie, oricât de îndrăzneaţă şi de necrezut ar putea părea afirmaţia mea; nu spun este întotdeauna învinsă, dar că
ar putea fi învinsă, ceea ce nu-i totuna.
Dar ca să aduci oamenii la practicarea autosugestiei conştiente, trebuie să-i înveţi cum să facă, tot aşa după cum îi înveţi să citească
sau să scrie, etc.
Autosugestia este, după cum am spus mai sus, un instrument pe care-l avem în noi de la naştere şi cu care ne jucăm în chip inconştient toată viaţa, ca un copil cu jucăria lui. Dar este un instrument periculos, te poate răni, chiar omorî, dacă umbli imprudent cu el. Şi dimpotrivă, te salvează, când ştii să-l întrebuinţezi în chip conştient. Se poate spune despre el, ceea ce Esop spunea despre limbă: „Este cel mai bun şi în acelaşi timp cel mai rău lucru din lume”.
Iată acum ce trebuie făcut ca toată lumea să profite de acţiunea binefăcătoare a autosugestiei aplicată în mod conştient.
Spunând „toată lumea” exagerez puţin, căci sunt două categorii de persoane la care este grea de provocat autosugestia conştientă: 1. Înapoiaţii, care nu sunt în stare să înţeleagă ce le spui şi 2. Acei care nu voiesc să înţeleagă.
Cum se învaţă autosugestia.
Principiul metodei se rezumă în aceste câteva cuvinte: Nu putem gândi decât la un singur lucru deodată; adică, două idei se pot juxtapune în spiritul nostru, dar nu se pot suprapune.
Orice idee când ne ocupă singură spiritul, devine adevăr pentru noişi are tendinţă să se transforme în act.
— 34 —
Deci, dacă reuşeşti să faci pe un bolnav să gândească, despre suferinţa lui, că dispare, ea va dispărea; dacă ajungi să faci pe un cleptoman, să gândească cum că nu va mai fura, el nu va mai fura, etc.
Această educaţie care vă pare poate o imposibilitate, este, cu toate acestea, lucrul cel mai simplu din lume. O serie de mici experienţe ne învaţă abecedarul gândirii conştiente. Dacă urmăm aceste experienţe punct cu punct, putem fi cu totul încredinţaţi că vom obţine un bun rezultat.
Cea dintâi experienţă. Cerem subiectului de experienţă să se ţină
ţeapăn ca un drug de fier, picioarele unite de la şolduri până la călcâie, dar cu glezna moale ca şi cum ar fi nişte balamale. Poziţia aceasta bine luată, spunem subiectului să-şi închipuie că este o scândură fixată într-o balama la bază şi care stă în echilibru; să-i atragem atenţia că dacă atingem puţin scândura, ea se va prăbuşi, fără cea mai mică rezistenţă, în direcţia împinsă; apoi să-l prevenim că va fi tras înapoi de umeri şi să-i spunem să se lase să cadă fără
grijă, căci va fi prins în braţe; dar că trebuie să nu-şi desprindă
picioarele de pe pământ, căderea urmând să se facă din gleznele-balamale. Atunci îl tragem puţin de umeri înapoi, şi dacă experienţa nu reuşeşte, să o reîncepem până când va reuşi cât se va putea mai bine.
A doua experienţă. Mai întâi, trebuie explicat subiectului, că
pentru a vedea acţiunea imaginaţiei, când, mai pe urmă, va fi rugat să gândească „cad, cad pe spate…”, nu va trebui să aibă în minte decât această idee, că nu trebuie să facă niciun raţionament, că nu trebuie să se întrebe dacă va cădea sau nu, sau dacă se va lovi, etc., etc., de asemenea că nu trebuie să cadă numai ca să facă plăcere operatorului, dar nici să reziste atracţiei de cădere dacă o va simţi.
Acestea bine explicate, operatorul roagă subiectul să ridice capul foarte tare, şi să închidă ochii; îi pune apoi pumnul drept în ceafă, şi mâna stângă pe frunte şi îi zice: „Gândeşte: cad pe spate, cad pe spate, etc., etc.,”, şi adaugă cu hotărâre în voce: „într-adevăr cazi, cu siguranţă cazi”. În acelaşi timp, operatorul alunecă mâna stângă de pe frunte spre stânga subiectului pe deasupra urechii şi îşi retrage încet de tot, dar în chip continuu pumnul din ceafă.
Se simte imediat cum subiectul face o mişcare înapoi, pe care o va stăpâni, sau va cădea pe spate. În primul caz să i se spună că a rezistat, că n-a gândit că va cădea, că i-a fost teamă că se va lovi.
Experienţa trebuie reîncepută pe un ton de comandă, ca pentru a sili
— 35 —
subiectul să asculte, şi repetată până la o reuşită, măcar în parte completă.
Operatorul să aibă grijă să se aşeze cam în spatele subiectului, cu un picior bine înapoi ca să nu fie trântit de acesta în eventuala lui cădere.
A treia experienţă. Subiectul stă în faţa operatorului, corpul ţeapăn, gleznele moi, picioarele unite şi paralele. Operatorul îi pune mâinile pe tâmple, fără să apese, îl priveşte fără să clipească, fix, la rădăcina nasului şi îi spune să gândească „voi cădea, cad, cad înainte” şi îi repetă scandând silabele: „Ai-să-cazi-înainte, ai-să-cazi-înainte! etc.”.
A patra experienţă. Subiectul este rugat să-şi împreune mâinile şi să-şi strângă degetele cât se poate de tare, adică până când începe să
tremure. Operatorul îl priveşte fix ca şi în experienţa precedentă şi îi cuprinde mâinile încleştate în mâinile lui, apăsând uşor ca pentru a i le strânge şi mai tare. În acelaşi timp îi spune să gândească că nu-şi poate descleşta degetele, şi că el, operatorul, va murmura până la trei, iar când va zice „trei” să încerce să-şi descleşteze degetele, gândind însă mereu că nu poate, şi va constata că într-adevăr aceasta-i este cu totul imposibil. După aceste explicaţii, operatorul numără „una, două, trei”, foarte rar, şi adaugă îndată, apăsând silabele: „Nu poţi – nu poţi, etc.”. Dacă subiectul ştie să gândească
bine şi exclusiv că nu poate, nu numai că nu-şi va putea descleşta mâinile, dar chiar i se vor strânge şi mai tare, cu cât îi va fi mai mare sforţarea de a le descleşta. Adică obţine tocmai rezultatul opus aceluia pe care îl voia. După câteva secunde, operatorul zice: „acum gândeşte: „pot”, şi mâinile se vor desface.
Dacă prima încercare n-a reuşit, să nu credem că operatorul este de vină; vinovatul e numai subiectul. N-a gândit cum trebuie „nu pot”. Să i se spună aceasta cu tărie şi să se reînceapă experienţa.
Trebuie întrebuinţat întotdeauna un ton de comandă care nu îngăduie neascultare. Nu este necesară o voce ridicată, ba chiar este mai bine să se facă poruncile cu vocea obişnuită, dar apăsând fiecare cuvânt cu un ton aspru şi hotărât.
