Să ne mai gândim şi la cazul – din nenorocire prea răspândit – al alcoolicului atins de delirium tremens. Parcă apucat de nebunie pune mâna pe o armă, cuţit, ciocan, secure, şi loveşte, dă cu furie în acei care au nenorocul să se găsească în apropierea lui. După ce i-a trecut accesul, nenorocitul îşi recapătă simţurile şi se uită cu groază la măcelul pe care nu-şi dă seama că el l-a făptuit. Şi aici, nu-i tot inconştientul care a condus?
Comparând fiinţa conştientă cu acea inconştientă, constatăm că, în timp ce conştientul este înzestrat cu o memorie adeseori foarte nesigură, inconştientul, dimpotrivă, este înzestrat cu o memorie minunată, impecabilă, care înregistrează, fără ştirea noastră, şi cele mai mici emoţii, şi cele mai neînsemnate fapte din viaţa noastră. Pe deasupra este încrezător şi primeşte fără să judece, tot ce i se spune.
Şi cum el este acela care prezidează funcţionarea tuturor organelor noastre prin mijlocirea creierului, se produce acest fapt, care poate părea paradoxal, că dacă acest inconştient crede, că cutare sau cutare organ merge bine sau rău, sau că simţim o impresie sau alta, atunci, într-adevăr, acel organ va funcţiona bine sau rău şi vom simţi în realitate acea impresie pe care inconştientul o credea reală.
Inconştientul nu numai [că] prezidează funcţiile organismului, dar prezidează chiar la îndeplinirea tuturor acţiunilor noastre, oricare ar fi [ele].
Acest inconştient noi îl numim imaginaţie şi el, împotriva vechii teorii admise, întotdeauna el ne pune în mişcare, chiar şi mai ales împotriva voinţei, când între aceste două puteri este antagonism.
Voinţă şi imaginaţie.
Dacă deschidem un dicţionar şi căutăm înţelesul cuvântului voinţă, vom găsi această definiţie: Facultatea de a se decide în chip liber la un act. Primim această definiţie ca adevărată, ca
— 28 —
nediscutabilă. Ori, nimic nu-i mai greşit, căci această voinţă, pe care o invocăm cu atâta mândrie, cedează întotdeauna pasul imaginaţiei.
Este o regulă absolută, care nu suferă nicio excepţie.
Profanare! Paradox! – se va striga. Nicidecum! Adevăr!… cel mai carat adevăr!
Şi ca să ne convingem, să privim împrejurul nostru şi să căutăm a înţelege ceea ce vedem. Ne vom da seama atunci că nu-i vorba de o teorie în vânt, scornită de un creier bolnav, ci expresiunea celei mai simple şi limpezi realităţi.
Să aşezăm pe pământ o scândură de zece metri de lungă şi de 25
cm. de lată. Este neîndoielnic că oricine ar fi în stare să meargă pe ea dintr-un capăt până la celălalt fără să pună piciorul alături. Să
schimbăm condiţiile experienţei, aşezând această traversă la înălţimea turnurilor unei catedrale şi nu mai este nimeni în stare să
înainteze măcar un metru pe acest îngust drum. Acel care ar încerca, ar începe să tremure după doi paşi, cu toate sforţările de voinţă ce-ar face, şi ar cădea cu siguranţă7.
De ce nu cazi când scândura este pe pământ şi de ce cazi când este sus? Numai pentru că, în primul caz, îţi închipui că-i uşor să
mergi până la capătul scândurii, iar într-al doilea, îţi închipui că nu vei putea.
Să observăm că oricât ai voi să înaintezi, dacă-ţi închipui că n-ai să
poţi, într-adevăr îţi va fi cu totul imposibil.
Dacă tinichigii, tâmplarii, pot face asemenea lucruri, este pentru că îşi închipuie că pot, cred că pot.
Ameţeala n-are altă pricină decât imaginea ce ne facem că vom cădea; această imagine se transformă imediat în act, cu toată
sforţarea noastră de voinţă şi încă, cu atât mai repede, cu cât această
sforţare este mai mare.
Să ne gândim la o persoană care sufere de insomnie; dacă nu face sforţări ca să doarmă, va sta liniştită în pat; dacă însă vrea să
doarmă, cu cât sforţările îi vor fi mai mari, cu atât va fi mai agitată.
Cine nu ştie că cu cât te sileşti mai mult să-ţi aminteşti un nume, cu atât îţi fuge mai mult din minte, şi că îndată ce îţi zici cu încredere
„lasă, o să-mi revină”, într-adevăr îţi revine, fără nicio sforţare?
7 Experienţa poate fi şi mai elocventă, dacă de o parte şi de alta a scândurii se întinde ceva opac şi fragil, hârtie de pildă, pentru ca vederea abisului, să nu complice situaţia cu problema ameţelii, pentru acela care o explică altfel decât Coué. (n. trad.).
— 29 —
Acei care merg cu bicicleta, să se gândească, la primele lor încercări: Un drum larg înaintea lor şi ei încordaţi pe bicicletă
stăpâniţi de teama căderii. Deodată, în depărtare un obstacol, fie şi numai un pietroi. Toate sforţările de a-l evita sunt zadarnice, cu toate că şi la dreapta şi la stânga este destul spaţiu.
Cui nu i s-a întâmplat să fie apucat de un râs nebun, adică de acel râs care izbucneşte cu atât mai violent cu cât este mai mare sforţarea de a-l stăpâni.
Care era starea spiritului în faţa tuturor acestor împrejurări?
Vreau să nu cad, dar nu mă pot menţine; vreau să dorm, nu pot; vreau să găsesc numele cutare, dar nu pot; vreau să evit obstacolul, dar nu pot; vreau să-mi stăpânesc râsul, dar nu pot.
După cum vedem bine, în toate aceste conflicte, imaginaţia este întotdeauna mai tare decât voinţa, fără excepţie.
Şi în aceeaşi ordine de idei: Când şeful se repede înainte, trupa îl urmează, iar când cineva strigă „scapă cine poate”, panica este aproape sigură. De ce? Pentru că în primul caz soldaţii îşi închipuie că trebuie să meargă înainte, iar în al doilea, îşi închipuie că sunt învinşi şi că numai fuga îi mai poate scăpa de moarte.
Panurge cunoaşte contagiunea prin exemplu, adică efectele imaginaţiei, când, pentru a se răzbuna împotriva negustorului îi cumpără cel mai mare berbec şi îl aruncă în mare; ştia sigur că toată
turma se va duce după el, după cum s-a şi întâmplat.
Aş putea cita mii de exemple, dacă n-ar fi de prisos. Totuşi, mai trebuie amintit un fapt, care arată, elocvent, colosala putere a imaginaţiei, sau cu alte cuvinte, a inconştientului când luptă
