Sugestia spontană, care se produce de la sine şi de obicei când este mai puţin dorită. O pildă: Cunosc pe cineva care poate susţine în franţuzeşte fără greşeală, orice fel de discuţii; când însă ar fi în faţa uneia din acele persoane ridicole, din înalta noastră societate pentru care o greşeală de limba franceză declasează, atunci la fiecare frază
face greşeli elementare, pierzând chiar accentul limbii, pe care de altfel îl are corect.
Sugestia provocată, de către cineva cu prestigiu firesc sau ocazional; sau de către medic prin hipnotizare.
Sugestia conştientă, adică Autosugestia.
Orice sugestia se reduce la Autosugestie.
Numai o imagine acceptată declanşează mecanismul de realizare.
Acceptarea poate fi instantanee ca în sugestia spontană, poate fi impusă de un altul prin convingere sau fascinare, sau prin dezagregarea centrului O de poligon (somn hipnotic); mai poate fi conştientă, adică autosugestia propriu-zisă şi de care ne ocupăm aici.
Autosugestia se produce prin jocul următoarelor mai principale legi psihologice:
1. Orice imagine tinde să se realizeze. Cel mai mic gând nu se pierde, el lasă o urmă în inconştient, care va lupta, cu îndărătnicia inerţiei, până la moartea individului (poate şi după…) ca să-l înfăptuiască, înfrângând rezistenţa gândurilor contrarii ce şi ele tind la realizare. Şi după cum niciun om nu scapă imaculat din lupta vieţii, tot aşa, nimic imaginat nu se realizează nealterat de lupta cu celelalte gânduri. Câteodată nu se realizează decât cu totul transformat, sau realizarea constă numai în transformarea ce a provocat în felul realizării celorlalte idei. (Teoria sublimării, a refulării, etc.)
Dacă am înţeles bine spiritul acestei legi, atunci ea nu este exact formulată. Cuvântul „tinde”, nu implică numaidecât realizare, căci ceea ce numai tinde, poate şi nici să ajungă, iar pe de altă parte, lipseşte ideea de transformare. De aceea aş prefera: Orice imagine tinde să se realizeze integral: şi oricât de puţin sau măcar transformată, tot se realizează. Ca formulă este poate prea lung, dar să fim cel puţin lămuriţi că numai aşa trebuie înţeleasă legea.
2. Se realizează imaginea care predomină în spirit. Această lege este consecinţa celei precedente şi se explică mai bine în lumina teoriei
— 19 —
monoideismulul lui Ch. Richet.
3. Convingerea determină sugestia numai prin aceea că neutralizea-ză sugestiile contrarii.
Sugestia prin convingere este sistemul celebrului dr. Dubois, care tratează pe această cale neurastenia, şi cu mult succes. Din nenorocire sistemul este precar şi periculos: Când bolnavul nu poate fi convins, boala sa va fi considerabil agravată; şi apoi, nici nu sunt prea mulţi bolnavii cu care se poate raţiona asupra bolilor.
Şcoala nouă de la Nancy însă, a găsit şi perfecţionat următoarele căi pentru neutralizat sugestiile contrarii.
O imagine poate fi făcută predominantă în spirit prin: a) Concentrarea atenţiei asupra ei. Însă concentrare fără sforţare, ceea ce se realizează printr-o fascinare artificial provocată; izolare, destindere trupească, afirmare cu monotonie a ideii date, destinderea spiritului într-un fel de apatie mintală, şnurul cu noduri (vezi Coué pentru proceduri şi Baudouin pentru explicaţii ştiinţifice).
b) Emoţia care ar întovărăşi imaginea. Dorinţa, frica, speranţa fac cu uşurinţă să predomine o imagine, când nu fac să predomine imaginea nereuşitei imaginii dorite, temute sau nădăjduite.
c) Obicei. Adică prin exerciţiu repetat şi executat mereu tot mai puţin conştient.
d) Imitaţie. Legile lui Tarde văzute în lumina noii psihologii, capătă
o surprinzătoare amploare pe care vom încerca s-o analizăm într-un studiu special.
e) Repetare. S-ar putea spune că repetarea singură poate să aducă
predominarea ideii propuse, fiindcă, cu încetul, o face să intre în spirit pe cale oarecum mecanică şi ea îi creează acolo celelalte condiţii necesare.
Această lege este una din virtuţile prin care operează formula lui Coué („În fiecare zi sunt tot mai bine şi din toate punctele de vedere”).
Prin care a operat la Roma formula lui Caton („Ceterum censeo Charthaginem esse delendam”). Este recomandată în cărţile sfinte ale vechii Indii. În Japonia filosoful cunoscut în ştiinţă, Tu-Se-Ka-Ri, supranumit „marele preot al imaginaţiei” a recomandat o formulă
analoagă: „astăzi toate îmi merg mai bine” . Prin repetare triumfă
calomnia, prin repetare se consacră gloriile, prin repetare se falsifică
istoria, prin repetare se mână popoarele.
Dar a face să predomine o imagine, înseamnă a conduce imaginaţia cu inteligenta. A conduce adică o putere formidabilă cu o
— 20 —
alta foarte bicisnică. Lucrul se poate totuşi, după cum prin „trucuri”
de jiu-jitzu un copil poate doborî un atlet. Descoperirea acestor trucuri şi sistematizarea lor este marele merit a lui Coué după cum încadrarea lor în ştiinţă va fi al psihologiei secolului acestuia.
4. Legea rezultatului opus sforţării, sau cum o numeşte Baudouin, a efortului convertit. Această lege este principala, geniala descoperire a lui Coué. Este temelia couéismului şi pe înţelegerea şi aplicarea ei până în cele mai îndepărtate consecinţe, se va reface atitudinea omului la lupta vieţii, adică se va schimba aspectul lumii.
Coué formulase astfel legea: când voinţa şi cu imaginaţia sunt în conflict, imaginaţia învinge întotdeauna, fără excepţie, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei: iar când sunt de acord, puterile lor nu se adună, ci se multiplică una prin alta.
Prezentând legea cu atâta rigiditate matematică Coué a înlesnit critica, cu toate că a avut grija să spună singur, că formula nu-i decât un mod de a vorbi mai plastic şi nicidecum o adevărată
preciziune matematică. Totuşi rămâne în mintea cititorului impresia de neexactitate şi mai ales din pricina cuvântului imaginaţie, care este aproape amfibologic. Desigur nu-i vorba de conflictul dintre voinţă şi divagările spiritului, vagi închipuiri, fantezii…; ci de imaginea psihologică, de ideea izolată, de reprezentarea precisă şi dominantă ce ne-am face, în sens contrar, despre exact acelaşi lucru pe care-l voim.
În clasicul exemplu cu ciclistul începător, acesta îşi imaginează
neputinţa evitării bolovanului pe care voieşte să-l evite. Numai astfel de conflicte, bine limitate, ca două lucruri ce se suprapun perfect, are în vedere legea lui Coué.
Să observăm însă că „imaginaţia” în acest înţeles, s-ar putea exprima mai clar în româneşte, printr-un alt cuvânt vag, prin
„credinţă”. Ciclistul „crede” că nu va putea evita bolovanul pe care voieşte să-l evite. Aşa fiind, aforismul pe care Coué l-a pus în fruntea cărţii lui, mi se pate că trebuie înţeles astfel: „Nu voinţa, ci credinţa ne pune în mişcare”. Ca formulă este mult mai puţin ştiinţific, dar desigur mult mai lămurit.
