Rivers (W. H. R.). Psychology and politics, and other essays. Eld.

Kegan-Paul, London 1923.

Thorndike (Edward-Lee). Educational psychology, briefer course.

New-York, 1915.

Spinoza. Tractatus de intellectus emendatione, 1677, trad. anglaise par Hale White. Eld. Duckworth, London, 1899.

Vittoz (Dr Roger). Traitement des psychonévroses par la rééducation du contrôle cérébral, 2eme. Eld, Bailliere, Paris, 1913.

— 26 —

STĂPÂNIREA DE SINE

prin

AUTOSUGESTIE CONŞTIENTĂ

Doamnelor şi Domnilor,

Sugestia sau mai bine zis autosugestia este un subiect cu totul nou şi în acelaşi timp vechi de când lumea.

Nou, fiindcă n-a fost încă bine studiat şi deci este puţin cunoscut; dar este vechi, fiindcă, a apărut pe pământ odată cu omul. Într-adevăr, autosugestia este un instrument cu care ne naştem, un instrument, sau mai bine zis o putere nemaipomenită, incalculabilă, şi care produce, după împrejurări, cele mai bune sau cele mai rele efecte.

Cunoaşterea acestei puteri este folositoare fiecăruia. Dar ea este îndeosebi necesară medicilor, magistraţilor, avocaţilor şi educatorilor tinereţii.

Când ştim să o practicăm în chip conştient, mai întâi evităm de a provoca altora autosugestii rele ale căror urmări pot fi dezastroase şi apoi, provocăm în chip conştient altele bune, care aduc bolnavilor sănătatea fizică, şi pe cea morală nevrozaţilor, rătăciţilor, victimelor inconştiente ale unor rele sugestii mai vechi şi în acelaşi timp împingem pe calea cea bună suflete care aveau tendinţe să apuce pe cea rea.

Fiinţa conştientă şi fiinţa inconştientă

Ca să înţelegem bine fenomenele de sugestie, sau mai bine zis de autosugestie, trebuie să ştim că în noi sunt doi indivizi cu totul deosebiţi unul de altul. Amândoi sunt inteligenţi; dar unul este conştient şi celălalt inconştient. Existenţa celui de-al doilea, de obicei nu se observă, ceea ce este firesc. Şi cu toate acestea, existenţa lui este uşor de constatat dacă ne dăm puţină osteneală să examinăm unele fenomene şi să gândim bine câteva clipe. Iată un exemplu:

— 27 —

Toată lumea cunoaşte somnambulismul, toţi ştim că somnambulul se scoală noaptea, fără să se trezească, că iese din odaie, îmbrăcat sau nu, coboară pe scări, etc., şi câteodată îndeplineşte o muncă a sa obişnuită, sau ceva cu totul neobişnuit şi anevoios, iar apoi se întoarce, se culcă şi a doua zi se minunează găsindu-şi terminat un lucru început în ajun, sau când i se spune că a făcut cutare ispravă.

Cărei alte puteri s-a supus trupul lui, dacă nu unei puteri inconştiente, fiinţei sale inconştiente?

Să ne mai gândim şi la cazul – din nenorocire prea răspândit – al alcoolicului atins de delirium tremens. Parcă apucat de nebunie pune mâna pe o armă, cuţit, ciocan, secure, şi loveşte, dă cu furie în acei care au nenorocul să se găsească în apropierea lui. După ce i-a trecut accesul, nenorocitul îşi recapătă simţurile şi se uită cu groază la măcelul pe care nu-şi dă seama că el l-a făptuit. Şi aici, nu-i tot inconştientul care a condus?

Comparând fiinţa conştientă cu acea inconştientă, constatăm că, în timp ce conştientul este înzestrat cu o memorie adeseori foarte nesigură, inconştientul, dimpotrivă, este înzestrat cu o memorie minunată, impecabilă, care înregistrează, fără ştirea noastră, şi cele mai mici emoţii, şi cele mai neînsemnate fapte din viaţa noastră. Pe deasupra este încrezător şi primeşte fără să judece, tot ce i se spune.

Şi cum el este acela care prezidează funcţionarea tuturor organelor noastre prin mijlocirea creierului, se produce acest fapt, care poate părea paradoxal, că dacă acest inconştient crede, că cutare sau cutare organ merge bine sau rău, sau că simţim o impresie sau alta, atunci, într-adevăr, acel organ va funcţiona bine sau rău şi vom simţi în realitate acea impresie pe care inconştientul o credea reală.

Inconştientul nu numai [că] prezidează funcţiile organismului, dar prezidează chiar la îndeplinirea tuturor acţiunilor noastre, oricare ar fi [ele].

Acest inconştient noi îl numim imaginaţie şi el, împotriva vechii teorii admise, întotdeauna el ne pune în mişcare, chiar şi mai ales împotriva voinţei, când între aceste două puteri este antagonism.

Voinţă şi imaginaţie.

Dacă deschidem un dicţionar şi căutăm înţelesul cuvântului voinţă, vom găsi această definiţie: Facultatea de a se decide în chip liber la un act. Primim această definiţie ca adevărată, ca

— 28 —

nediscutabilă. Ori, nimic nu-i mai greşit, căci această voinţă, pe care o invocăm cu atâta mândrie, cedează întotdeauna pasul imaginaţiei.

Este o regulă absolută, care nu suferă nicio excepţie.

Profanare! Paradox! – se va striga. Nicidecum! Adevăr!… cel mai carat adevăr!

Şi ca să ne convingem, să privim împrejurul nostru şi să căutăm a înţelege ceea ce vedem. Ne vom da seama atunci că nu-i vorba de o teorie în vânt, scornită de un creier bolnav, ci expresiunea celei mai simple şi limpezi realităţi.

Să aşezăm pe pământ o scândură de zece metri de lungă şi de 25

cm. de lată. Este neîndoielnic că oricine ar fi în stare să meargă pe ea dintr-un capăt până la celălalt fără să pună piciorul alături. Să

schimbăm condiţiile experienţei, aşezând această traversă la înălţimea turnurilor unei catedrale şi nu mai este nimeni în stare să

înainteze măcar un metru pe acest îngust drum. Acel care ar încerca, ar începe să tremure după doi paşi, cu toate sforţările de voinţă ce-ar face, şi ar cădea cu siguranţă7.

De ce nu cazi când scândura este pe pământ şi de ce cazi când este sus? Numai pentru că, în primul caz, îţi închipui că-i uşor să

mergi până la capătul scândurii, iar într-al doilea, îţi închipui că nu vei putea.

Să observăm că oricât ai voi să înaintezi, dacă-ţi închipui că n-ai să

poţi, într-adevăr îţi va fi cu totul imposibil.

Dacă tinichigii, tâmplarii, pot face asemenea lucruri, este pentru că îşi închipuie că pot, cred că pot.

Ameţeala n-are altă pricină decât imaginea ce ne facem că vom cădea; această imagine se transformă imediat în act, cu toată

sforţarea noastră de voinţă şi încă, cu atât mai repede, cu cât această

sforţare este mai mare.

Să ne gândim la o persoană care sufere de insomnie; dacă nu face sforţări ca să doarmă, va sta liniştită în pat; dacă însă vrea să

doarmă, cu cât sforţările îi vor fi mai mari, cu atât va fi mai agitată.

Cine nu ştie că cu cât te sileşti mai mult să-ţi aminteşti un nume, cu atât îţi fuge mai mult din minte, şi că îndată ce îţi zici cu încredere

„lasă, o să-mi revină”, într-adevăr îţi revine, fără nicio sforţare?

7 Experienţa poate fi şi mai elocventă, dacă de o parte şi de alta a scândurii se întinde ceva opac şi fragil, hârtie de pildă, pentru ca vederea abisului, să nu complice situaţia cu problema ameţelii, pentru acela care o explică altfel decât Coué. (n. trad.).

— 29 —