Sunt incalculabile urmările legii lui Coué. Voinţa! Nobila, a tot puternica voinţă este detronată! Nu este dar decât o jucărie în puterea imaginaţiei. Câte se vor explica de-acum şi câte se vor îndrepta! Ceea ce cunoaştem sub numele de oameni de mare voinţă, nu sunt în realitate decât oameni de mare încredere în ei. Ceea ce
— 21 —
vor, ei înfăptuiesc nu pentru că voiesc cu străşnicie, ci pentru că şi numai dacă, îşi imaginează în acelaşi timp că pot, că lucrul e realizabil uşor pentru ei; şi atunci reuşesc chiar de voiesc cu indolenţă, chiar de nu sunt capabili decât de sforţări de voinţă sub-mediocră. Inconştientul înfăptuieşte, pe căi de el cunoscute, iar cu opera lui se împăunează voinţa. Aşa fiind, voinţă eroică, napoleoniană, se poate găsi şi la oameni care n-au reuşit mai nimic în viaţa lor; dar acel puţin pe care l-au înfăptuit este o minune, dacă
ţinem seamă că au fost chinuiţi de o imaginaţie difuză, de neîncredere în ei, de pesimism, de îndoială filosofică, de scepticism, etc.
De ce imaginaţia înfrânge voinţa, Coué nu ne explică; dar face mai mult, ne dovedeşte repede şi peremtoriu prin „experienţele premergătoare”. Baudouin face o luminoasă comparaţie cu o conductă de gaz, care ar alimenta două becuri, unul închis şi altul aprins. Oricât de mult gaz se va împinge în conductă, nu se va reuşi aprinderea becului închis, ci din contra, se va mări flacăra celui aprins. Tot aşa, sforţările de a stăpâni „râsul nebun” nu fac decât să
mărească râsul.
„Râsul nebun” este un elocvent şi ironic răspuns acelor ce n-au voit să accepte legea lui Coué. Probabil că nici Napoleon nu şi l-a putut stăpâni…
Explorând calea deschisă de Coué, nouă ni se pare că „rezultatul opus sforţării” este consecinţa slăbiciunii, grosolăniei aparatului numit inteligenţă.
Este stabilit că inconştientul este mai abil decât conştiinţa. Chiar dacă geniul n-ar fi decât muncă conştientă acumulată, nu-i mai puţin adevărat că cuvântul decisiv răsare în spirit deodată, pe negândite, din inconştient. În domeniul fizic lucrul este evident la fiecare gest: mişcarea reflexă este mai precisă decât cea gândită.
Dar omul – în prostia lui – mândru de inteligenţa lui, ambiţionând să-şi conducă conştient viaţa până în cele mai mici amănunte, ignorând puterile inconştientului şi neputând să se laude cu ele, fiindcă nu-şi poate atribui niciun merit pentru abilitatea lor şi mai ales având o explicabilă neîncredere în ceva atât de nebulos şi de insesizabil cum este inconştientul, este firesc ca vrând cu tot dinadinsul ceva de care l-ar atârna fericirea sau viaţa, să-şi încordeze arma pe care o poate manevra mai sigur, neglijând pe aceea care, deşi mai bună, îi este mai străină. Să presupunem un primitiv, care ar vedea înaintând spre el, cu gând de omor, un civilizat cu o
— 22 —
subţirică spadă de duel în mână. Primitivul nu se va repezi, având alegerea, nici la o armă similară, nici la un pistol despre a cărui întrebuinţare habar n-are, ci la un voinic ciomag noduros.
Când în noianul de imagini din inconştient, ce-şi caută realizarea, două opuse ajung preponderante, va fi învinsă aceea în slujba căreia se pune inteligenţa (voinţa); fiindcă aceasta, neîncrezătoare în mijloacele inconştientului, îl va împiedica să o realizeze, fără ca dânsa să o poată realiza. Voinţa, luând frânele realizării imaginii din mâinile inconştientului, duce acea imagine la înfrângere sigură şi la victorie uşoară imaginea opusă. Şi n-ar putea fi altfel, fiindcă
conştiinţa s-a apucat de o meserie pe care n-o cunoaşte, iar inconştientul rămâne liber să-şi exercite meseria lui asupra imaginii opuse liberată de concurenţa celeilalte.
Să lămurim teoria noastră asupra acestei legi, prin exemplul cu biciclistul începător. Acesta nu-şi imaginează propriu-zis că va da peste obstacol, ci numai se teme că va da. Se teme şi atunci nu vrea să-şi părăsească soarta în mâinile unui personaj misterios: inconştientul! – care îi pretinde pentru a-l servi, să renunţe la
„demnitatea lui de fiinţă conştientă”. Se teme, vrea să nu cadă, vrea cu tărie, cu eroism, se încordează şi încearcă să-şi ţină un perfect echilibru calculând (risum teneatis!) cele mai fine nuanţe de mişcare necesare echilibrului.
Sau exemplul cu acel care merge pe o scândură, dar de pe aceeaşi scândură cade sigur dacă ar fi ridicată la înălţimea unei biserici.
(Pentru suprimarea discuţiei asupra ceea ce este ameţeala prăpastiei, ne putem închipui că scândura este cuprinsă într-un plan de hârtie care împiedică vederea adâncimii, nu însă şi căderea). Să
presupunem că scândura ar fi înălţată treptat. Omul nostru va trece pe ea cu pas sigur şi la jumătate de metru deasupra pământului, şi la un metru; dar de aici în sus siguranţa va fi în proporţie cu teama, căderea devenind sigură de la înălţimea de la care îşi va imagina că
prăbuşindu-se moartea este sigură. Şi exact în acelaşi proporţie va creşte voinţa şi sforţarea intelectuală de a nu lăsa inconştientului, nici mişcarea şoldului, nici a genunchiului, nici felul de a pune talpa pe pământ, nici echilibrul pe un picior în facerea pasului, nimic, nimic…
Din toate acestea rezultă pentru noi, că legea efortului convertit ar putea fi formulată mai bine astfel:
Când două imagini opuse predomină spiritul, fiecare tinzând să se realizeze prin învingerea celeilalte, va fi învinsă aceea ale cărei
— 23 —
mijloace inconştiente de realizare vor fi paralizate de mijloacele conştiente pe care voinţa le substituie celor dintâi.
Inteligenţa dar, trebuie să fie redusă la rolul de a face să
predomine în suflet ideea dorită, chiar şi atunci când „ne spune inima”(!) că ce dorim este prea greu, când adică predomină ideea opusă. Rol cu aparenţe modeste, însă de o incomensurabilă utilitate.
Inteligenţa s-ar putea mulţumi cu el. Adică prin trucurile inventate de Coué şi apoi printr-o cuminte atitudine mintală, inteligenţa să
facă să predomine în suflet imagini bine alese, ca acelea de sănătate, de vindecare, de succes, de armonie, de veselie, etc., şi apoi să le lase pe seama inconştientului, ea căutându-şi de munca zilei.
Inconştientul le va realiza, căci asta-i este menirea: să înfăptuiască
imaginile predominante.
D. V. Barnoschi.
— 24 —
BIBLIOGRAFIE
Apte (M.). Les stigmatisés. Étude historique et critique sur les troubles vasomoteurs chez les mystiques. Paris, 1903.
Babinski (Dr.). De l’hypnotisme en thérapeutique et en médecine légale, Paris, 1900.
Barnes (Rev. Canon. B. W.). Sermon prononcé a la Cathédrale de St. Paul de Londres, le 10 juin 1921.
Baudouin (C.). Qu’est-ce que la Suggestion? Introduction à la psychologie de la suggestion et de l’autosuggestion. Eld. Delachaux & Niestlé, Neuchâtel-Paris, 1924.
Baudouin et Lestchinski (Dr. A.). La Discipline intérieure, d’après les techniques morales et d’après les psychothérapies. Eld. Forum, Neuchâtel, 1924.
Bernheim (Dr. H.). De la suggestion et de ses applications à la thérapeutique. Eld. Doln, Paris, 1886.
