Toţi acei care au murit în felul lui Coué – de pildă Sara Bernhardt

– înainte de couéism şi de când lumea, au practicat intuitiv, instinctiv, principiile „metodei”. Căci legea pe care Coué a descoperit-o, unii au trăit-o şi o trăiesc (doar nu se poate descoperi decât ceea ce există).

Coué n-a făcut decât să pună acea lege la dispoziţia tuturor, adică

a marii majorităţi care n-are norocul să o trăiască instinctiv, sau care n-o trăieşte decât mai mult sau mai puţin incomplet. Pasteur nu este mai puţin mare şi binele ce-a făcut omenirii nu este mai puţin preţios, dacă şi înaintea lui au putut fi unii care să nimerească vreun fel de profilaxie pasteuriană a unor boli. Isus nu este mai puţin Dumnezeu şi binele adus de creştinism mai mic, fiindcă profetul Isaia practica şi propovăduia, în mare parte, morala creştină.

*

Couéismul provoacă, în rezumat, această întrebare: Cum se poate ca gândind – cu convingere, cu excluderea oricărui alt gând, fără

sforţare, dar în fine numai gândind – să influenţăm, să ne modificăm funcţiunea organelor şi apoi însăşi starea lor?

S-au scris volume – (de cercetat mai ales prof. Baudouin) – pentru încadrarea couéismului în ştiinţa oficială. Vom încerca, nu un rezumat al teoriilor ce s-au alcătuit, ci o lămurire a datelor problemei.

— 15 —

De la început trebuiesc părăsite concepţiile materialismului clasic.

Lucru destul de greu pentru generaţiile crescute la umbra pozitivismului. Cei mulţi, care, ca mine, au început să gândească

într-o atmosferă dominată de Comte şi Büchner şi s-au lăsat seduşi de comparaţia cu sufletul ceasornicului, ajung cu greu la animism, deşi sunt nevoiţi să recunoască adevărurile couéismului. Căci, să nu ne speriem de cuvinte: noua psihologie duce drept la animism, sau măcar la un neoanimism combinat cu vreun neo-monism.

Secolul trecut, orbit de luminile pozitivismului, a făcut abstracţie totală de tot ce s-a gândit şi s-a încercat sub numele de animism, ca şi de ocultism sau alchimie, ca de tot ce nu putea fi matematic pipăit.

Fără ecou era şi argumentarea celor care se îndoiau, ca şi afirmaţia lui Berthelot, că noile teorii asupra naturii materiei sunt profundele vederi ale primilor alchimişti. Fără ecou aparent, căci orice idee modifică filosofia omenirii, măcar atât cât fiecare miligrad de căldură

mai mult modifică presiunea aburului din cazan; dar nimic nu se vede, până când nu izbucneşte mişcarea sau explozia, sau până când ideea nu s-a transformat în credinţă, însă atunci răstoarnă idolii credinţelor de până ieri. Mintea – spunea Luther – este ca un om beat călare: îl îndrepţi într-o parte, cade în cealaltă.

O putere deasupra materiei, căreia să-i schimbe legile până acum cunoscute, aşa cum arată couéismul, adică ceva care pare a fi de altă

origină decât materia, adică sufletul, să amintim că este ceva a cărui existenţă este admisă de un gânditor din cei mai cu multă autoritate astăzi, de Bergson. Într-un interviu (citez din memorie) marele filosof spunea: Sufletul depinde de creier ca o haină de cuierul ce-o ţine. De unde nu rezultă că haina căzând din cuiul putrezit, n-ar mai exista nici ea.

Prin urmare, de la mecanismul de ceasornic ajungem la scânteia divină, care se adaugă trupului şi face cu el… minuni. Dar, poate, numai de la o exagerare la alta.

Noua psihologie va avea la bază o răsturnare de valori: în locul inteligenţei, intuiţia; în locul voinţei, imaginaţia; în locul conştiinţei, inconştientul.

N-am putea arăta mai bine care sunt proporţiile ce mijesc la orizont, decât pornind de la comparaţia lui Renan că inteligenţa nu-i decât o spumă la suprafaţa instinctelor şi amplificând-o după cum urmează: Sufletul este o fiertură veche, de când este viaţa pe pământ, la a cărei suprafaţă, târziu de tot, aproape de apariţia omului, a ieşit puţină spumă. Valoarea acestei spume este minimă, ca şi a aceleia ce

— 16 —

se ridică într-o tingire în care fierbe dulceaţă de zmeură; este de un alb murdar, are un gust de înăcrit şi conţine toţi viermii fructului; totuşi nu i se pot nega oarecari calităţi nutritive.

Pe aceste baze, când se vor trage cele mai îndepărtate concluzii, noua psihologie va clădi o lume nouă şi mai bună, iar numele Bergson şi Coué vor fi ale unor binecuvântaţi precursori.

Couéismul dovedeşte superioritatea inconştientului asupra conştiinţei; captează tezaurul de puteri nebănuite al inconştientului, utilizându-l în chip conştient; şi reduce inteligenţa la o funcţie oarecum mecanică de aparat care să declanşeze uriaşele forţe inconştiente.

Dar ce este inconştientul?

Un profesor de electricitate de la Paris, celebru fizician, la o deschidere de cursuri spunea: Ar fi natural să începem prin a ne întreba ce este electricitatea. Dar aş răspunde că habar n-am! Şi chiar dacă bănuiesc ceva, nu prea ar fi de folos să pierdem vremea căutând adevărul acesta… Să-i studiem mai bine însuşirile, manifestările, transformările.

Evident, unor prea complicate, adânci şi cu pretenţia de complete cercetări asupra inconştientului, li s-ar putea aplica ironia lui Anatole France la adresa teologiei al cărei obiect, spunea el, este de a studia incognoscibilul cu o minuţioasă exactitate.

Reluând vechea comparaţie că sufletul ar fi ca un apartament cu două camere, una conştientul şi alta inconştientul, vom spune că

noua psihologie stabileşte între ele un mijloc conştient de comunicaţie, cu următoarele două binefăcătoare ţeluri: a) captarea imenselor puteri ale inconştientului, pentru a fi conştient utilizate, adică stăpânirea şi conducerea imaginaţiei, ceea ce se face prin autosugestia noii şcoli de la Nancy (Couéismul) şi b) Extirparea din inconştient a ceea ce este acolo morbid, otrăvitor pentru viaţa psihică

şi fizică a omului, ceea ce se face prin psihanaliză (Freudismul).

Inconştientul, prin marele simpatic şi prin nervii vazo-motorii, reglează viaţa animală a corpului. Aceasta este definitiv admis. O

simplă reprezentare – recunoştea chiar Charcot – poate să fie pricina unei boli fizice. Iar Bernheim: sugestia lucrează asupra organului prin intermediul funcţiei lui.

Inconştientul lăsat în pace îşi îndeplineşte orbeşte funcţiunea sa de regulatorul vieţii vegetative şi atâta tot. Conştiinţa are rolul de a-i da şi dânsa directive; dar personaj pretenţios şi mai totdeauna copil

— 17 —

rău şi rău crescut, adesea ori i le dă alandala. Inconştientul, primind indicaţiile conştiinţei le execută cu precizie, dar, evident fără niciun fel de discernământ. El este ca o sferă alunecoasă, care pusă pe o tavă de asemenea alunecoasă, simte cea mai uşoară înclinaţie dată

tăvii şi odată direcţiunea luată, se rostogoleşte până în marginea ei.

Dar cu orbească supunere îşi schimbă drumul, când dăm tăvii altă

înclinaţie, fie de asemenea abia perceptibilă… Şi de aceea nu pot fi oameni de acţiune acei cu spirite prea analitice.

Acei care judecă, şovăie, doresc, speră în toate felurile posibile asupra unuia şi aceluiaşi lucru, dau inconştientului lor, aproape deodată – exact deodată nu se poate, o lege psihologică se opune –

zeci de ordine contradictorii, pe care acesta nu le poate executa, fiindcă i se dau fără rost. Nu le poate executa, dar absolut pe toate le înregistrează în vederea imperativului unei alte legi care spune că

orice imagine tinde să se realizeze. Le înregistrează şi spre a lor înfăptuire îndreaptă, din umbră şi fără ca noi să ne dăm seama, toată

activitatea noastră, punând în serviciul acestui ţel, chiar funcţiile noastre vegetative. Astfel se realizează la întâmplare câte un ordin, nici cel mai potrivit, nici cel mai dorit. Mica sferă pe o tavă tremurată

în toate părţile, sfârşeşte totuşi prin a atinge o margine, dar la întâmplare. Aşa se explică anarhia unor vieţi ce ar fi putut fi frumoase şi fecunde.

*

Sugestia este o idee care se transformă în act (Bernheim)6. Sau şi mai bine: „Realizarea subconştientă a unei idei” (Baudouin). Acest autor adaugă: sugestia astfel înţeleasă, este o formă definitivă a activităţii psihologice şi care astfel ia loc alături de formele clasice: instinct, obicei, voinţă. Sugestia este faţă de voinţă, ceea ce complexul este faţă de sentiment şi intuiţia faţă de inteligenţă.

Sugestia este de mai multe feluri:

6 „Idee este întrebuinţat aici într-un înţeles mult mai larg decât al vorbirii curente, însemnând „Imaginea” psihologică, iar imagine, imaginaţie, în limbaj psihic este de asemenea altceva decât în filosofie, fiindcă înseamnă

tot ce este conştiinţă, adică tot ce imaginăm (idee, noţiune, imaginea vorbirii curente) şi – după cum s-a zis – tot ce se confundă cu memoria.

Este de reţinut că în toate paginile ce urmează vom întrebuinţa cuvintele imagine şi imaginaţie numai în acest înţeles psihologic, adică câteodată în loc de „idee” şi niciodată cu înţelesul vag de imaginaţie – ca în vorbirea curentă.

— 18 —