Sugestia spontană, care se produce de la sine şi de obicei când este mai puţin dorită. O pildă: Cunosc pe cineva care poate susţine în franţuzeşte fără greşeală, orice fel de discuţii; când însă ar fi în faţa uneia din acele persoane ridicole, din înalta noastră societate pentru care o greşeală de limba franceză declasează, atunci la fiecare frază

face greşeli elementare, pierzând chiar accentul limbii, pe care de altfel îl are corect.

Sugestia provocată, de către cineva cu prestigiu firesc sau ocazional; sau de către medic prin hipnotizare.

Sugestia conştientă, adică Autosugestia.

Orice sugestia se reduce la Autosugestie.

Numai o imagine acceptată declanşează mecanismul de realizare.

Acceptarea poate fi instantanee ca în sugestia spontană, poate fi impusă de un altul prin convingere sau fascinare, sau prin dezagregarea centrului O de poligon (somn hipnotic); mai poate fi conştientă, adică autosugestia propriu-zisă şi de care ne ocupăm aici.

Autosugestia se produce prin jocul următoarelor mai principale legi psihologice:

1. Orice imagine tinde să se realizeze. Cel mai mic gând nu se pierde, el lasă o urmă în inconştient, care va lupta, cu îndărătnicia inerţiei, până la moartea individului (poate şi după…) ca să-l înfăptuiască, înfrângând rezistenţa gândurilor contrarii ce şi ele tind la realizare. Şi după cum niciun om nu scapă imaculat din lupta vieţii, tot aşa, nimic imaginat nu se realizează nealterat de lupta cu celelalte gânduri. Câteodată nu se realizează decât cu totul transformat, sau realizarea constă numai în transformarea ce a provocat în felul realizării celorlalte idei. (Teoria sublimării, a refulării, etc.)

Dacă am înţeles bine spiritul acestei legi, atunci ea nu este exact formulată. Cuvântul „tinde”, nu implică numaidecât realizare, căci ceea ce numai tinde, poate şi nici să ajungă, iar pe de altă parte, lipseşte ideea de transformare. De aceea aş prefera: Orice imagine tinde să se realizeze integral: şi oricât de puţin sau măcar transformată, tot se realizează. Ca formulă este poate prea lung, dar să fim cel puţin lămuriţi că numai aşa trebuie înţeleasă legea.

2. Se realizează imaginea care predomină în spirit. Această lege este consecinţa celei precedente şi se explică mai bine în lumina teoriei

— 19 —

monoideismulul lui Ch. Richet.

3. Convingerea determină sugestia numai prin aceea că neutralizea-ză sugestiile contrarii.

Sugestia prin convingere este sistemul celebrului dr. Dubois, care tratează pe această cale neurastenia, şi cu mult succes. Din nenorocire sistemul este precar şi periculos: Când bolnavul nu poate fi convins, boala sa va fi considerabil agravată; şi apoi, nici nu sunt prea mulţi bolnavii cu care se poate raţiona asupra bolilor.

Şcoala nouă de la Nancy însă, a găsit şi perfecţionat următoarele căi pentru neutralizat sugestiile contrarii.

O imagine poate fi făcută predominantă în spirit prin: a) Concentrarea atenţiei asupra ei. Însă concentrare fără sforţare, ceea ce se realizează printr-o fascinare artificial provocată; izolare, destindere trupească, afirmare cu monotonie a ideii date, destinderea spiritului într-un fel de apatie mintală, şnurul cu noduri (vezi Coué pentru proceduri şi Baudouin pentru explicaţii ştiinţifice).

b) Emoţia care ar întovărăşi imaginea. Dorinţa, frica, speranţa fac cu uşurinţă să predomine o imagine, când nu fac să predomine imaginea nereuşitei imaginii dorite, temute sau nădăjduite.

c) Obicei. Adică prin exerciţiu repetat şi executat mereu tot mai puţin conştient.

d) Imitaţie. Legile lui Tarde văzute în lumina noii psihologii, capătă

o surprinzătoare amploare pe care vom încerca s-o analizăm într-un studiu special.

e) Repetare. S-ar putea spune că repetarea singură poate să aducă

predominarea ideii propuse, fiindcă, cu încetul, o face să intre în spirit pe cale oarecum mecanică şi ea îi creează acolo celelalte condiţii necesare.

Această lege este una din virtuţile prin care operează formula lui Coué („În fiecare zi sunt tot mai bine şi din toate punctele de vedere”).

Prin care a operat la Roma formula lui Caton („Ceterum censeo Charthaginem esse delendam”). Este recomandată în cărţile sfinte ale vechii Indii. În Japonia filosoful cunoscut în ştiinţă, Tu-Se-Ka-Ri, supranumit „marele preot al imaginaţiei” a recomandat o formulă

analoagă: „astăzi toate îmi merg mai bine” . Prin repetare triumfă

calomnia, prin repetare se consacră gloriile, prin repetare se falsifică

istoria, prin repetare se mână popoarele.

Dar a face să predomine o imagine, înseamnă a conduce imaginaţia cu inteligenta. A conduce adică o putere formidabilă cu o

— 20 —

alta foarte bicisnică. Lucrul se poate totuşi, după cum prin „trucuri”

de jiu-jitzu un copil poate doborî un atlet. Descoperirea acestor trucuri şi sistematizarea lor este marele merit a lui Coué după cum încadrarea lor în ştiinţă va fi al psihologiei secolului acestuia.

4. Legea rezultatului opus sforţării, sau cum o numeşte Baudouin, a efortului convertit. Această lege este principala, geniala descoperire a lui Coué. Este temelia couéismului şi pe înţelegerea şi aplicarea ei până în cele mai îndepărtate consecinţe, se va reface atitudinea omului la lupta vieţii, adică se va schimba aspectul lumii.

Coué formulase astfel legea: când voinţa şi cu imaginaţia sunt în conflict, imaginaţia învinge întotdeauna, fără excepţie, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei: iar când sunt de acord, puterile lor nu se adună, ci se multiplică una prin alta.

Prezentând legea cu atâta rigiditate matematică Coué a înlesnit critica, cu toate că a avut grija să spună singur, că formula nu-i decât un mod de a vorbi mai plastic şi nicidecum o adevărată

preciziune matematică. Totuşi rămâne în mintea cititorului impresia de neexactitate şi mai ales din pricina cuvântului imaginaţie, care este aproape amfibologic. Desigur nu-i vorba de conflictul dintre voinţă şi divagările spiritului, vagi închipuiri, fantezii…; ci de imaginea psihologică, de ideea izolată, de reprezentarea precisă şi dominantă ce ne-am face, în sens contrar, despre exact acelaşi lucru pe care-l voim.

În clasicul exemplu cu ciclistul începător, acesta îşi imaginează

neputinţa evitării bolovanului pe care voieşte să-l evite. Numai astfel de conflicte, bine limitate, ca două lucruri ce se suprapun perfect, are în vedere legea lui Coué.

Să observăm însă că „imaginaţia” în acest înţeles, s-ar putea exprima mai clar în româneşte, printr-un alt cuvânt vag, prin

„credinţă”. Ciclistul „crede” că nu va putea evita bolovanul pe care voieşte să-l evite. Aşa fiind, aforismul pe care Coué l-a pus în fruntea cărţii lui, mi se pate că trebuie înţeles astfel: „Nu voinţa, ci credinţa ne pune în mişcare”. Ca formulă este mult mai puţin ştiinţific, dar desigur mult mai lămurit.

Sunt incalculabile urmările legii lui Coué. Voinţa! Nobila, a tot puternica voinţă este detronată! Nu este dar decât o jucărie în puterea imaginaţiei. Câte se vor explica de-acum şi câte se vor îndrepta! Ceea ce cunoaştem sub numele de oameni de mare voinţă, nu sunt în realitate decât oameni de mare încredere în ei. Ceea ce

— 21 —

vor, ei înfăptuiesc nu pentru că voiesc cu străşnicie, ci pentru că şi numai dacă, îşi imaginează în acelaşi timp că pot, că lucrul e realizabil uşor pentru ei; şi atunci reuşesc chiar de voiesc cu indolenţă, chiar de nu sunt capabili decât de sforţări de voinţă sub-mediocră. Inconştientul înfăptuieşte, pe căi de el cunoscute, iar cu opera lui se împăunează voinţa. Aşa fiind, voinţă eroică, napoleoniană, se poate găsi şi la oameni care n-au reuşit mai nimic în viaţa lor; dar acel puţin pe care l-au înfăptuit este o minune, dacă

ţinem seamă că au fost chinuiţi de o imaginaţie difuză, de neîncredere în ei, de pesimism, de îndoială filosofică, de scepticism, etc.

De ce imaginaţia înfrânge voinţa, Coué nu ne explică; dar face mai mult, ne dovedeşte repede şi peremtoriu prin „experienţele premergătoare”. Baudouin face o luminoasă comparaţie cu o conductă de gaz, care ar alimenta două becuri, unul închis şi altul aprins. Oricât de mult gaz se va împinge în conductă, nu se va reuşi aprinderea becului închis, ci din contra, se va mări flacăra celui aprins. Tot aşa, sforţările de a stăpâni „râsul nebun” nu fac decât să

mărească râsul.

„Râsul nebun” este un elocvent şi ironic răspuns acelor ce n-au voit să accepte legea lui Coué. Probabil că nici Napoleon nu şi l-a putut stăpâni…

Explorând calea deschisă de Coué, nouă ni se pare că „rezultatul opus sforţării” este consecinţa slăbiciunii, grosolăniei aparatului numit inteligenţă.

Este stabilit că inconştientul este mai abil decât conştiinţa. Chiar dacă geniul n-ar fi decât muncă conştientă acumulată, nu-i mai puţin adevărat că cuvântul decisiv răsare în spirit deodată, pe negândite, din inconştient. În domeniul fizic lucrul este evident la fiecare gest: mişcarea reflexă este mai precisă decât cea gândită.

Dar omul – în prostia lui – mândru de inteligenţa lui, ambiţionând să-şi conducă conştient viaţa până în cele mai mici amănunte, ignorând puterile inconştientului şi neputând să se laude cu ele, fiindcă nu-şi poate atribui niciun merit pentru abilitatea lor şi mai ales având o explicabilă neîncredere în ceva atât de nebulos şi de insesizabil cum este inconştientul, este firesc ca vrând cu tot dinadinsul ceva de care l-ar atârna fericirea sau viaţa, să-şi încordeze arma pe care o poate manevra mai sigur, neglijând pe aceea care, deşi mai bună, îi este mai străină. Să presupunem un primitiv, care ar vedea înaintând spre el, cu gând de omor, un civilizat cu o