albastră cu zece viteze și mă mai plimba uneori pe ghidon. Mirosea vag a clor, de la piscina pe care o avea familia lui, și ne petreceam după-amiezile calde stând amândoi cu picioarele în apă, ținându-ne de mână și uitandu-ne cum trec norii pe cer.
În clasa a opta, Tommy Hazard avea creastă și se dădea cu skateboard-ul. Ştia să cânte la chitară electrică și-și pierdea vremea la un club de punk-rock pentru minori, din centru. Avea mereu câte un roman în buzunarul de la spate al jeanșilor și-și cumpăra hainele de la magazine vintage, la fel ca mine. Părea un tip dur, dar în interiorul lui era vulnerabil și bun.
Până am ajuns eu în clasa a noua, Tommy Hazard s-a făcut destul de mare ca să conducă, așa că și-a tras un scuter Vespa vechi. Avea o cască
dungată ca o zebră, iar când mă lua cu el pe scuter, stăteam în spate, cu mâinile în jurul taliei lui înguste. Tommy avea părul zburlit și închis la culoare, purta un costum vechi, dintr-o țesătură subțire și alunecoasă, și o cravată îngustă; în garajul de-acasă avea un fel de cameră obscură, iar când era singur se ducea acolo și developa cele mai frumoase fotografii alb-negru. Mi-a făcut o mulțime de poze, zicând că nu voia să piardă
niciun moment prețios.
Apoi l-am cunoscut pe Jackson și, dintr-odată, n-a mai existat niciun Tommy Hazard. Pur și simplu a dispărut.
Kim îl are pe al ei și acum, pun pariu. Tommy al ei era întotdeauna același, pe când al meu era în continuă schimbare.
L-am inventat pe Tommy Hazard în excursia din clasa a șaptea, când niște profesori-hăitași ne-au pus să ne mișcăm fundurile de doișpe ani pe niște cărări de munte și să savurăm peisajul, în timp ce noi ne țineam numai de bârfe și ne doream să fim într-un mall.
Pe la jumătatea traseului am rămas însă fără subiecte de discuție.
Am mers în tăcere vreo doi kilometri, apoi l-am inventat pe Tommy
Hazard. Era băiatul perfect. Băiatul care nu era niciodată insuportabil la ora de mate; băiatul care nu sufla niciodată cocoloașe de hârtie printr-un tub de plastic, în clasă, și nu împingea pe nimeni pe terenul de joacă; băiatul care nu făcea niciodată vreo tâmpenie la ora de sport sau la concursul de talente; băiatul care știa răspunsurile la oră, dar nu ridica mâna să le spună; băiatul care era frumos; băiatul care era șmecher; băiatul care putea să aibă orice fată voia – dar singura pe care o voia eram eu. Sau Kim.
Începând din clasa a șaptea, Tommy a devenit iubitul nostru. El reprezenta pentru noi tipul ideal și pe el îl luam ca reper atunci când vorbeam despre băieți reali. De exemplu, în clasa a opta, Kim a fost cu Kyle două săptămâni, iar când s-a despărțit de el, a spus: „Era OK. Dar, să recunoaștem, nu era nici pe departe vreun Tommy Hazard.” Sau dacă
eu vedeam un băiat drăguț într-un cinematograf, ziceam: „Ia uită-te acolo, Kim! Cred că e Tommy Hazard!”
În lungile perioade când nu ne plăcea niciun băiat și nici măcar nu existau niște băieți decenți de care ar fi putut să ne placă, ne făceam planuri cu Tommy. El m-a dus la cinematograful Variety, ca să ne uităm la filme vechi. El a plimbat-o pe Kim cu hidrobicicleta. El și-a pus brațul în jurul umerilor mei la cinematograf. El s-a oprit din pedalat și, acolo, în mijlocul lacului, a sărutat-o pe Kim.
Iată caracteristicile de bază ale lui Hazard, pe care Kim și cu mine le-am stabilit de comun acord:
Nu ne făcea niciodată de râs.
Când se întorcea de la școală, făcea chestii mai interesante decât uitatul la televizor.
Săruta foarte bine.
Ne ținea de mână în public.
Şi era extrem de sigur pe sine, deși i se înmuiau genunchii de fiecare dată când ne vedea.
Mai departe, fiecare și l-a personalizat. Tommy al meu se schimba tot timpul: surfer, skater punkist sau mod45 – ăștia erau doar primii trei din top. Uneori era un sportiv nestăpânit; alteori un poet tăcut. Era băiatul pe 45 „The Mods”: subcultură a tinerilor englezi din anii 1960, care erau pasionaţi de scutere şi muzică soul şi aveau un mod distinct de a se îmbrăca, cu costume elegante şi pălării. (N. tr.)
care îl știa toată lumea; sau băiatul pe care nu-l observa nimeni în afară
de mine. Uneori avea un delicios accent străin; alteori cânta la pian. Avea mușchi. Sau era plăpând. Era alb, negru, asiatic, de toate.
Tommy Hazard al lui Kim era mereu la fel. L-a perfecționat de-a lungul anilor, adăugând și eliminând unele trăsături neînsemnate, dar în esență era același. Tommy Hazard a la Kim a călătorit peste tot cu familia sa; era un gurmand aventuros (ea adoră mâncarea condimentată și o enervează cei care mănâncă numai paste și unt de arahide), era un tip căruia îi plăceau bărcile (ea navighează); un pasionat de filme; un bun elev. Era mai mare ca ea, popular și înalt.
— Trebuie să existe undeva, în lumea asta, mi-a spus Kim în vara de după clasa a noua.
Ne plimbam printr-un târg în aer liber, de pe lângă Canalul Puget, uitându-ne la tot felul de genți, șiraguri de mărgele și puzzle-uri din lemn făcute manual. Vorbeam despre Tommy Hazard de o jumătate de oră.
— Chiar cred asta, a continuat Kim.
— Ce vrei să spui, că există?
— Nu chiar Tommy Hazard, adică să arate cum îmi imaginez eu că
arată, a spus ea. Dar cineva care îmi este destinat mie, iar eu lui.
— Dragostea adevărată.
— Da, așa bănuiesc.
Kim a pipăit cu vârful degetelor o pernă brodată, continuând să
studieze mărfurile de pe tarabe în timp ce vorbea.
— Dar mai degrabă i-aș zice destin. Soartă. Ştiu că sună prostesc, dar simt că, dacă mă voi gândi în continuare la el, într-o zi o să apară.
— Şi cum o să știi? Dragoste la prima vedere?
— Poate. Sau ar putea fi o revelație. Mama zice că ea pur și simplu „a știut”, într-o zi, că tata e alesul.
— Serios? Cum?
— Așa a simțit, a spus Kim. Ieșea cu el de nouă luni. Dar s-au căsătorit la trei zile după revelația aia. Odată ce a știut, a știut.
Nu mi-i puteam imagina pe domnul și doamna Yamamoto făcând ceva
