niciodată peste asta. (Tata.)
— Abia s-a întâmplat. Trebuie să se descarce. Trebuie să-și exprime furia. (Mama.)
— Mamă, eu... (Eu.)
— Roo, taci puțin. Trebuie să-și ridice vocea și să fie auzită! (Mama.)
— Mă întreb cum se simte Jackson acum. Roo, poți sa vezi lucrurile din perspectiva lui, să-i înțelegi poziția? Pentru că numai așa poți cu adevărat să depășești faza de pesimism ce urmează unei asemenea experiențe. (Tata.)
— Nu mi-a plăcut niciodată cum claxona ca să ieși. Nici măcar nu intra în casă. (Mama.)
Luni, la liceu, mă simțeam pierdută. Cadența fiecărei zile fusese Jackson. La prima oră a dimineții era în sala de mese, cu un ceai în față. În cea de-a treia pauză, un sărut grăbit pe holul principal. De obicei luam prânzul împreună; în a cincea pauză îl vedeam traversând gazonul; și aproape întotdeauna mă aștepta după antrenamentul de lacrosse (sezonul de înot s-a terminat). Acum îmi petrec ziua pe de-o parte evitându-l, pe de altă parte sperând că mă va vedea într-unul dintre locurile noastre și se va răzgândi. La prânz însă, când l-am găsit în sala de mese, stătea cu Matt și cu încă niște tipi.
— Hei, Roo, ce faci? a spus el, după care s-a întors cu spatele, înainte să
apuc măcar să-i răspund.
În pauza următoare, când m-am întâlnit cu Kim și i-am povestit ce s-a întâmplat, aceasta s-a arătat șocată și înțelegătoare, deși a spus câteva lucruri care, privind retrospectiv, mi se par destul de răuvoitoare:
— Totuși, te cam așteptai la asta, este?
— Nu.
— Dar treaba cam scârțâia în ultima vreme.
— Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, am zis eu. Parcă a apăsat pe un întrerupător în interiorul lui. De vineri. Vineri mă plăcea, iar sâmbătă nu îi mai păsa de mine.
— Lasă, vei fi mai fericită fără el, a spus Kim, bătându-mă ușor pe braț.
Dacă mă întrebi pe mine, n-a fost niciodată persoana potrivită pentru tine.
— Ce vrei să spui?
— Nu vă potriveați, a spus Kim. N-ar fi mers.
— În ce sens nu ne potriveam?
— Ştii tu, voiați lucruri diferite, a spus ea.
— Cum ar fi? A vorbit el cu tine despre mine?
— Nu, nu e vorba de asta, a zis Kim. Eu încerc doar să te liniștesc, Roo.
Să te binedispun.
— Nu pot să mă binedispun, am spus eu.
— Scuze.
— Nu vreau să-mi descarc nervii pe tine, i-am zis. Doar că e ziua cea mai lipsită de broaște, dintre toate zilele.
— Lasă-mă să-ți iau o înghețată, a spus ea, cuprinzându-mi umerii cu brațul.
Şi mi-a luat. Am mâncat una cu migdale prăjite, de la cantină, chiar în acea pauză.
Asta a fost ziua de luni. După-amiază ne-am dus toate la Cricket acasă
și am făcut fursecuri cu ciocolată, pe care le-am mâncat stând cu picioarele în jacuzzi. Marți a fost din nou iadul pe Pământ, la fel ca luni, doar că acum, evident, toată școala știa că Jackson se despărțise de mine.
Fetele ca Ariel și Katarina mă întrebau: „Ruby, cum te mai simți?” într-un mod compătimitor și atotștiutor, iar tipii ca Matt sau Kyle îmi aruncau câte un „Hei”, pe holuri, dar fără a se mai opri să stăm de vorbă, ca înainte.
Marți, după lacrosse, m-am dus cu Cricket și Nora la B&O. Kim n-a avut chef să vină; a spus că are o grămadă de teme de făcut.
Finn Murphy era în spatele tejghelei. Dădea cu mopul, ca un armăsar cu șaua prea grea, cum a spus Cricket. În cele din urmă, a venit la noi la masă și s-a așezat, ca să discutăm un pic.
Voia să știe ce tot făcea Kim. Unde era? Ştiam vreuna dintre noi dacă a avut treabă în ultimul timp, sau ceva?
Nu răspundea la telefon. El n-o văzuse tot weekendul.
Niciuna dintre noi nu știa, dar când Finn s-a întors la munca lui, în spatele tejghelei, am ajuns la concluzia că prietena noastră Kim își pierduse interesul pentru armăsarul ei. Bietul armăsar. Amărâtul de el.
Mai și dădea cu mopul. I-am lăsat un bacșiș mare și un mesaj amuzant, pe un șervețel de hârtie.
Miercuri dimineața, Kim ne-a anunțat că s-a despărțit de Finn. Nu era
„alesul”, iar ea simțea că-și pierde timpul. Era totuși destul de tulburată, ne-a spus ea. Finn era un băiat atât de atent.
În rest, exceptând inima mea frântă, ziua s-a derulat cât se poate de normal.
