Pun geamantanul jos, încet, nici eu nu ştiu de ce aşa de încet, probabil că sînt încordat, curios să văd dacă
presupunerea mea se va adeveri. Apoi bag cheiţa în broască.
Constat să se potriveşte.
Fie că găsesc sau nu ceva aici, cutia cu numărul acesta trebuie să fie înregistrată.
Deschid uşiţa. Culoarul e cufundat în semiîntuneric.
De aceea parcă din cutie se revarsă ca dintr-o ferestruică un fir de lumină. În partea din spate e complet deschisă, în casetă se află un plic mare, albastru. Întind mîna după el şi am sentimentul că ar trebui să mă mir că nu mă împiedică nimeni s-o fac.
Plicul e lipit cu grijă. E gros de aproape trei centimetri, deci conţine o cantitate mai mare de hîrtii. Pe el, cu litere caligrafice, e scris cu creion albastru: Poşta centrală, post-restant 632, Cirkus Humbolt. Afişe de reclamă.
Nu este nici timbrat, nici ştampilat. Se pare deci că n-a fost introdus prin spate. Cineva a deschis caseta cu cheia pe care o am eu acum în mînă şi a introdus plicul.
Iar funcţionarii de la poştă, fireşte, l-au lăsat să stea acolo liniştit. Chiar dacă m-ar vedea că-l ridic, nu i-ar interesa cîtuşi de puţin.
Tai prudent plicul cu un cuţit. Pe culoar sînt tot singur. De aceea pot să şi număr în linişte. Plicul conţine o sută de bancnote de o mie, cu seria nevalabilă
C-L.
9
Şi mai am încă patruzeci şi nouă de astfel de cheiţe!
Mă gîndesc cu adîncă recunoştinţă la Karlicek. Genial strănepot are Faust! Cerul mi-a trimis un înger, şi eu, nefericitul, l-am gonit la şcolarizare!
Cincizeci de cutii înmulţite cu cîte o sută de bancnotă
de o mie fac cinci mii de bancnote, adică cinci milioane de coroane. Budinsky a apreciat că în circulaţie ar fi vreo patru milioane, cu ceea ce am găsit eu fac deci aproape zece milioane. Să zicem că o mie de bancnote C-L de-abia acum se pregătesc pe undeva să intre în circulaţie. Cum am spus, în total zece milioane. Zece au fost arse din strategie la kilometrul 297,3. Cred că nu-i rău calculul acesta.
Încui căsuţa poştală. Plicul ia calea buzunarului meu de la piept. Apuc geamantanul şi mă duc pe culoar
înapoi spre micul spaţiu de la intrare. Acolo se află o uşă
cu neprietenoasa inscripţie: „Intrarea oprită. Dirigintele“.
Intru fără să ezit, şi încă oarecum zgomotos, deoarece, deschizînd uşa, am pocnit-o din întîmplare cu geamantanul.
— Ce s-a întîmplat? mi se adresează bombănind un funcţionar în vîrstă, cu glas sever, care îmi face impresia că e mai „mucegăit“ decît toate culoarele dimprejur.
După ambele urechi i se sprijină cîte un creion, în mînă
ţine un toc, nişte foi de hîrtie zac pe masă, în faţa lui.
Ochelarii îi atîrnă pe vîrful nasului, poartă mînecuţe negre pînă la cot, cămaşă albă cu guler scrobit, detaşabil, care lasă să i se vadă pe alocuri gîtul gol, şi o cravată fluture, prinsă strîmb într-un nasture.
E foarte greu să mai găseşti azi un asemenea funcţionar de muzeu. Mă întreb de unde o fi ieşit.
Se strîmbă la mine chiar cînd îi întind legitimaţia. Mă
măsoară pe deasupra ochelarilor din cap pînă în picioare, se uită la geamantan, apoi, lipsit de bunăvoinţă, tună:
— Miliţia? Aici n-aveţi ce căuta. La noi totul e in ordine.
— Nu mai spune! răspund eu.
În fund văd o altă uşă cu inscripţia „Director“.
Funcţionarul susţine că acolo nu pot intra, dar cînd îşi dă seama că e zadarnic să se opună, se ridică de la masă şi se tîrîie spre uşa aceea. Deşi se mişcă, îţi face impresia că stă jos. Pune mîna pe clanţă, deschide uşa şi spune: „Poftiţi!“, apoi se întoarce la locul său.
La un birou demodat se află un bărbat cu înfăţişare de om înţelept. La altă masă lucrează o femeie în vîrstă
cam de patruzeci de ani. Nu înţeleg de ce stau oamenii ăştia cu ferestrele închise. Nădăjduiesc că domnul director va reuşi să se folosească de autoritatea lui
pentru ca măcar pînă la Crăciun să i se spele geamurile; dacă nu, cred că va fi oblicat să o facă singur.
Sînt cu legitimaţia în mînă, şi cu geamantanul, fireşte.
— Aş vrea să aflu cine e deţinătorul casetei cu numărul 632 – zic.
Directorul e un om amabil.
— Luaţi loc – spune arătîndu-mi respectuos un scaun.
— Domnişoară, şase sute treizeci şi doi!
Domnişoara scoate de undeva o cartotecă lungă şi eu întreb:
