— Dumneavoastră le cereţi persoanelor să vă prezinte buletinul de identitate?
— Bineînţeles, dar nu aici. Directorul întinde mîna în direcţia domnişoarei, care, întoarsă cu spatele spre el, continuă să caute. Comanda se achită...
Dar eu auzisem unde se achită şi iau din mîna domnişoarei o foaie de hîrtie tare, prinsă cu un ac de alte două documente.
Potrivit acestor note, posesorul casetei cu numărul 632 e Roman Halik. Închirierea casetei s-a făcut la paisprezece ale lunii curente, prin urmare, cu o zi înaintea morţii lui Josef Trojan.
Interesant!
Cer permisiunea să folosesc telefonul.
Chem urgent doi ofiţeri. Directorul şi domnişoara sînt uimiţi. Directorul remarcă timid:
— Asta seamănă cu un fel de alarmă. Dacă vă putem fi de folos...
Deschid iarăşi geamantanul şi le arăt cele patruzeci şi nouă de chei. Domnişoara scapă un strigăt uşor, iar domnul director se uită în geamantan ca la o „fata morgana“. Îşi vine repede în fire, înghite energic, ia din geamantan, în palmă, cinci chei, le pune pe masă şi, cu glas ferm, ordonă:
— Domnişoară... notează! Şaizeci, cincisprezece, nouăzeci şi şapte, o sută trei şi o sută doi! Aduceţi-mi duplicatele!
Pentru cei patruzeci de ani ai ei, domnişoara e încă
vioaie. Se strecoară pe uşă ca un şarpe. Domnul director a devenit ţeapăn, tîmplele i s-au înroşit de tulburare.
Apoi umerii îi cad şi începe să se plimbe nerăbdător prin încăpere. Eu stau liniştit. Nu văd de ce aş începe o conversaţie. De altfel, domnişoara nu lipseşte mult.
Aduce cinci chei. Domnul director se pricepe la chei şi eu sînt atent să nu le încurce. Patru dintre cheiţe sînt altele, fără îndoială. Numai numărul 103 corespunde.
Totuşi trebuie să mă conving.
Ies cu directorul pe culoar, luînd şi geamantanul cu mine. Directorul merge repede şi, cu picioarele lui lungi, ajunge surprinzător de iute la căsuţa cu numărul 103.
Cheiţa mea din geamantan o deschide uşor. Scot dinăuntru un plic asemănător cu cel găsit la numărul 632, cu deosebire că e mai subţire. Pe el scrie că conţine afişe de stradă.
Celelalte căsuţe le las în seama oamenilor pe care i-am chemat şi care sînt pe drum.
Ne întoarcem la birou, unde funcţionarul cu mînecuţe negre holbează ochii fiindcă e întrerupt din lucru.
Constatăm că 103 a fost închiriată de Josef Trojan tot în ziua de paisprezece, deci cu o zi înaintea morţii.
Aş prefera să citesc şi alte nume decît cele ale morţilor, dar poate ies ele la iveală. Ne rămîn patruzeci şi opt de căsuţe.
Cei doi ofiţeri chemaţi au sosit. Sarcina lor e aproximativ simplă, dar migăloasă. Să colinde toate oficiile poştale, cu toate cheile care nu se potrivesc aici, pînă vor găsi casetele, vor ridica conţinutul şi vor afla cine sînt posesorii lor. Primul dintre aceştia aflat în viaţă
să fie adus fără întîrziere la interogatoriu, chiar dacă în căsuţa lui nu s-ar găsi nimic. Îi spun directorului:
— Ca specialist, vă rog să ne daţi o informaţie: cum e cu căsuţele post-restante de la celelalte oficii poştale?
— Aş putea, fireşte — zice directorul cu bunăvoinţă. O
clipă. Aleargă spre uşa care dă în încăperea din faţă, o deschide şi strigă: Domnule Nest, vino încoace!
Funcţionarul Nest vine fără grabă. Ascultă despre ce-i vorba, clatină din capul de cocoş fără nici un chef şi, tuşind, zice:
— Cinci detectivi nu pot să alerge în acelaşi timp în cinci părţi ale lumii cu o singură cheiţă. Oficiul cel mai apropiat este numărul douăzeci şi doi. Acolo sînt cincizeci de casete montate direct în zid: din spate nu se poate umbla la ele. Distribuirea corespondenţei se face prin faţă. De acolo ar trebui să vă duceţi la treizeci şi unu. Acolo găsiţi douăzeci. Mergeţi mereu în aceeaşi direcţie pînă la Hloubetin. Apoi vă întoarceţi şi o luaţi în direcţie opusă. Pe scurt, în formă de stea. V-aş face un plan pe o bucată de hîrtie, dacă vreţi.
— Aveţi lucrurile astea atît de clar în minte? întreb eu.
— Lucrez cu plăcere — spune el, prost dispus. Sînt aici din anul 1902 şi mi-e dragă fiecare casetă. Toate cheiţele de aici sînt ca şi copiii mei. Eu le împart. Ri-sipiţi-le pe masă. Recunosc imediat orice cheie străină.
Plec. Iau geamantanul gol cu mine. Nu era necesar să-mi învăţ ofiţerii să se încredinţeze în primul rînd ei înşişi, chiar dacă unele dintre cheiţe îi puteau spune, într-adevăr, înăcritului funcţionar „tăticule“.
— Trebuie să mă duc la birou — îi spun jos în strada lui Trepinsky, care a fost destul de inteligent şi nu m-a urmărit, iar acum stă cu maşina la intrarea în secţia post-restant. Acolo se află şi maşina militară cu care au venit cei doi ofiţeri.
S-ar putea să mă aştepte ceva noutăţi la birou. În afară de asta am la mine peste o sută cincizeci de bancnote C-L.
Într-adevăr, în anticameră sînt cîteva persoane printre care Karlicek şi Budinsky.
Îl rog pe Budinsky să aibă răbdare. În primul rînd trebuie să vorbesc cu oamenii noştri. Pe Karlicek îl invit cu mine imediat, ca să ştie ce se întîmplă: el e bagheta noastră magică.
Budinsky rămîne deci singur în anticameră, ceilalţi, împreună cu Karlicek şi cu Trepinsky, intră la mine.
Închid uşa capitonată. Prin ea nu răzbate nici un zgomot, aşa încît nici o vorbă rostită cu glas tare nu poate fi auzită în anticameră. Nu ştiu ce-o fi vrînd Budinsk^ cu mine. Deocamdată nu el e personajul cel mai important şi nu trebuie să ştie nimic de consfătuirea noastră.
Aduc la cunoştinţa tuturor celor prezenţi stadiul actual al cercetărilor. Pun bancnotele pe masă. Karlicek stă în spate, clipeşte liniştit şi se poartă ca şi cum lucrurile nu l-ar privi.
Primesc dosarul voluminos în care sînt rezumate şi clasificate sistematic rezultatele anchetei de la vila Rath.
Nu-l citesc, bineînţeles. Ştiu ce conţine. Nu mă aştept la lucruri surprinzătoare.
