Urmele se îngemănează, unele chiar destul de ciudat, dar pînă la sfîrşit o să lămurim noi totul. Deocamdată e sigur că ne apropiem de ţel, şi ăsta e lucrul de căpetenie. Sau crezi că nu?
— Ne apropiem – admite Karliăek – numai să nu călcăm peste ceva. Ar trebui să cunoaştem mai multe amănunte privitor la situaţia de la fabrica lui Rath.
Unde sînt cei cîţiva oameni pe care Rath i-a angajat la
„dresul apelor“? Treaba asta nu miroase de departe a chimie?
— Miroase.
— Şi eu cred. Probabil că Rath nu era chimist. Nu era decît un patron care a început lucrînd mai întîi pe picior. La început umbla pe la casele oamenilor, lustruia gospodinelor uşiţele dulapurilor din bucătărie, şi cum rezultatul era mulţumitor, ele îi cumpărau pe loc cîte o sticluţă din preparatul cu pricina. Astfel a strîns ceva bani şi şi-a cumpărat pe te miri ce terenul cu vilişoara părăsită. Apoi a adaptat-o pentru producţie. Pentru asta însă a avut nevoie de oameni şi de cineva priceput.
— De un chimist.
— Bineînţeles. Chimistul la care de mult ne gîndim.
Ceilalţi salariaţi ai lui Rath nu puteau să locuiască prea departe. Locurile acelea au rămas şi acum nişte locuri unde şi-a înţărcat dracul copiii. Nu există nici un fel de legătură cu vreun mijloc de transport. De la capătul oraşului şi pînă la Rath, la lucru, mai mergeai cel puţin două ore. Rath doar nu-şi căra lucrătorii cu automobilul, şi nici ei nu-şi permiteau acest lux. Cu siguranţă că Rath şi-i adunase de prin împrejurimi, pur şi simplu din casele şi din colibele de la periferie. Înainte de război acolo lucrau mulţi oameni gata „să-şi dizolve“
mîinile în sodă şi în acizi pentru cîţiva gologani, fiindcă
n-aveau încotro. Eu cred că unii dintre ei mai sînt şi
acum pe-acolo, poate stau cu pipa în gură în faţa căsuţei, aşteptînd poştaşul să le aducă pensia. Pe unul ca ăsta l-aş putea întreba cum arătau lucrurile la Rath pe vremea cînd fabrica era în plină activitate.
Şi aşa a pornit Karliăek pe urmele chimistului suspect fiindcă, după părerea lui, fabrica lui Rath nu putea să
existe fără chimist. Nu era rea ideea că, după ani de zile, cineva s-ar fi putut descurca acolo ca la el acasă.
— Eşti obosit, Karlicek? îl întreb.
— Nu sînt – spune el. Am dormit printre picături.
— În cinci minute vei avea la dispoziţie o maşină, să
colinzi cu ea pînă o să dai de vreunul din foştii salariaţi ai lui Rath.
— În cinci minute? zice el, ridicînd privirea. Bun.
Dacă nu se poate mai repede, sînt un om înţelegător.
Rezolv repede prin telefon chestiunea maşinii pentru Karlicek. Apoi comand pentru a nu ştiu cîta oară să-mi aducă o cafea. Şi ţigări am fumat destule. Din fericire am o sănătate de fier sau... cel puţin aşa îmi închipui.
Fără aceste otrăvuri n-aş putea să mă apuc de procesele-verbale. Rotiţele cazului nostru aleargă cu sîrg, dar mai devreme decît mîine dimineaţă nu cred să
avem vreun rezultat. Una din sarcinile mele de astăzi este şi convorbirea cu părinţii Jitkăi Serakova. E timpul să trec la îndeplinirea ei. Deocamdată, nimeni nu pare să se neliniştească din cauza lipsei veştilor din partea fetei.
Cu procesele-verbale termin repede. Plec spre locuinţa familiei Winert pe jos. E departe, dar plimbarea mă
dezmorţeşte.
În faţa casei, potrivit înţelegerii, mă aşteaptă
comandantul circumscripţiei. Soţii Winert sînt acasă.
— Haidem – zic eu.
Mă simt foarte stingherit. Mi-am asumat rolul mesagerului morţii.
Sunăm la uşa apartamentului. Vine să deschidă un bărbat viguros, cam de patruzeci de ani. E numai în pantaloni şi în cămaşă. Ştiu că lucrează la abator.
— Ia te uită! exclamă micşorîndu-şi bărbia puternică.
Exclamaţia
lui
este
provocată
de
uniforma
comandantului de circumscripţie. Era ca şi cum ar fi aşteptat de mult această vizită. De fapt are o atitudine puţin ironică.
— Sînteţi tatăl vitreg al Jitkăi Serakova? întreb eu pe un ton din care trebuie să înţeleagă limpede că cu mine nu-i de glumit. Dar el habar n-are.
— Din păcate am această cinste – încuviinţează omul, cu o strîmbătură. Intraţi.
