Intrăm într-un apartament unde domneşte oarecare dezordine. În bucătărie, la fereastra deschisă, stă o femeie care pare cel puţin de aceeaşi vîrstă cu soţul ei, dacă nu chiar mai mare. Udă nişte flori cu o stropitoare.
Bineînţeles îşi lasă treaba şi se uită la noi. Nu e lipsită
de frumuseţe, şi mai ales are foarte multă vitalitate. Se vede din privirea ei gravă şi pătrunzătoare, din mişcările sprintene ale trupului voinic.
— Aşadar, fetiţa!... zice Winert, maliţios. Cred şi eu!
Fată tînără şi nu lucrează! Cum să nu fie luată la ochi?
Scuipă pe cartelele de alimente, dar nu rabdă de foame.
Numai că aţi venit zadarnic. Nu-i acasă. Şi eu v-aş ruga să nu mă deranjaţi din pricina ei!
— Ascultă – zic eu. În privinţa deranjului hotărîm noi, nu dumneata. Cînd a fost acasă ultima oară Jitka Serakova?
— E mai bine de o săptămînă – bolboroseşte Winert, fără bunăvoinţă. Noi nu răspundem pentru ea. E
majoră.
Femeia lasă stropitoarea pe fereastră şi se apropie:
— A făcut ceva?
Întrebarea femeii sună oarecum indiferentă, deşi e vorba de fiica ei. Desigur că nu răspund, ci întreb eu însumi:
— Ştiţi unde a fost săptămîna asta?
Winert scuipă cu dispreţ. Femeia îmi răspunde:
— Eu nu pot s-o ţin de rău. Uneori nu se arată pe-acasă cîte o lună. Are un iubit.
Observ oarecare răceală. Probabil că între Jitka Serakova şi aceşti doi oameni n-a existat o bună
înţelegere.
— Se lasă întreţinută – raportează Winert cu ură.
Acasă nu i-a plăcut niciodată. Încă de cînd era codană
de cincisprezece ani fugea. Dormea pe la colege cînd taică-su nu era acasă. Eu sînt...
— Stai! îl întrerupe energic nevastă-sa şi chiar îl împinge uşor. Se uită drept în ochii mei. E hotărîtă să
facă faţă oricărei situaţii: Daca nu-i acasă, e cu omul ăla. Şi dacă nu e cu el, nu mai ştiu. Nu vrea să renunţe la locuinţa asta.
— Şi s-o găsim nu putem – adaugă Winert.
Bărbatul se înmoaie iarăşi sub privirea grea a nevesti-si. Şi ea mă întreabă cu seriozitatea de care sînt capabile numai caracterele cu adevărat tari:
— S-a întîmplat ceva?
— Da – zic eu. Fiica dumneavoastră nu mai trăieşte.
Ştiam că Winertova va primi ştirea cu calm. În afară
de tresărirea imperceptibilă a sprîncenelor nu văd nici o schimbare în expresia ei. Se stăpîneşte. Caută încet cu mîna speteaza scaunului, apoi se aşază la masă. E
drept, cu oarecare greutate, ca şi cum puterile ar fi părăsit-o pentru cîteva secunde, dar se vede că clipa grea trecuse.
Winert ridică mîinile spre tavan şi strigă:
— Cee? A murit Jitka?
Nici nu-l bag în seamă.
— Doamnă Winert – rostesc eu – a fost o crimă. Avem toate motivele să-l bănuim pe iubitul ei. Şi pînă acum nu-l cunoaştem. Nu ştim cine e. Aţi putea să ne spuneţi cîte ceva?
Winertova tace. Bărbatu-său începe să se agite încoace şi încolo:
— Ce, ne-a spus vreodată ceva? Habar n-avem de omul ăsta! Cum şi-a aşternut, aşa să doarmă! Eu am spus totdeauna că trebuie să fie un mizerabil.
— Încetează!
Winert se opreşte şi tace ca la comandă. Nevastă-sa îl domină ca pe un căţel ascultător.
— Credeam că îi merge bine – zice ea cu privirea din nou întoarsă spre mine.
— Păcat că v-aţi mulţumit cu atît – spun cu.
