Winertova stă cu mîinile pe masă, în faţa ei; încet-încet şi le strînge pumn. Vorbeşte însă calmă, aproape rece:
— Să ştiţi... ăsta a fost destinul ei. Să nu-mi faceţi nici o vină. Primul meu soţ era un om slab. Un infirm. De aceea se purta ca şi cum ar fi căutat rostul vieţii în altă
parte. Aşa fac oamenii slabi. E o scuză, o înşelătorie, egoism. Am avut tot dreptul să divorţez. Jitka îl iubea mai mult pe el, dar tribunalul mi-a încredinţat-o mie, nu s-a putut altfel. Jitka şi-a dat seama că mai vreau şi eu să trăiesc şi s-a împotrivit cu hotărîre, prosteşte, la acest lucru. Numai pe taică-su îl considera capabil de sacrificiu, pe mine dimpotrivă. Egoistă era ea, nu eu.
Aşa sînt copiii. Fugea de casă, fugea de familie. N-o dojeneam, dar mă gîndeam că din pricina ei puteam să
mă îngrop de vie. Taica-su a murit cu cinci ani în urmă.
Noi trăim aici chibzuit, ea a observat asta. Winertova rosteşte ultima frază ca o provocare de luptă: L-a urît de moarte din prima clipă pe soţul meu de-al doilea. El se purta binevoitor cu ea. Totul a fost zadarnic. Au devenit
duşmani de moarte. A fugit de-acasă la taică-su, pe la cunoscuţi. Era un iad cu ea. După aceea a început să
cîştige, a devenit independentă, am tras nădejde că are să-şi întemeieze un cămin. Acasă nu se întorcea cu plăcere. De la magazin prefera să se ducă, numai ea ştie unde, să se destrăbăleze. Cunoştinţele ei erau de soiul ăsta. Un apartament pentru ea singură n-a primit, a încercat ea... şi cu subchirie nu-i convenea fiindcă...
fiindcă nu era fată cumsecade. N-aveam nici o influenţă
asupra ei. Se înstrăinase de mine. De multe ori îmi arunca în obraz cu cruzime reproşul că i-am distrus copilăria. Nici ca om în toată firea n-a putut pricepe...
— Ce mai tura-vura! o întrerupe Winert. Nu vezi că se răzbuna pe noi? Umbla cu nasul pe sus dinadins! Nu de mult i-am spus să se mute cu totul la pungaşul ăla, pînă nu pun mîna pe ea şi-o dau afară, dar mi-a răspuns că să-mi bag minţile în cap, că acum nu se poate muta nicăieri...
— Stai! Winert tace ca şi cum ar fi înţepenit subit şi Winertova continuă să vorbească în felul ei rece: Spunea că o să plece, dar abia mai tîrziu. Avea nu ştiu ce plan.
Am impresia că planul ei era în legătură cu omul acesta.
Noi nu ştim cine este. În faţa noastră nu i-a spus niciodată pe nume. Winertova se ridică: Veniţi cu mine!
Mă duc tăcut după ea. Prin dormitorul lor mă conduce într-o încăpere nu prea mare.
— Asta e camera ei.
Winert se strecoară posomorit după noi. Comandantul circumscripţiei rămîne în urmă. Încăperea e mai degrabă o cameră de copil decît de fată în toată firea. S-ar spune că, o dată cu înaintarea în vîrstă, adaptările corespunzătoare au rămas, în chip ciudat, în urmă. Pe perete atîrna fotografia înrămată a unui bărbat cu expresie zîmbitoare. Nu-i greu de ghicit: e tatăl Jitkăi.
Winertova deschide cu o cheiţă sertarul măsuţei de toaletă, spunînd:
— Ea nu ştia că mai am o cheie. Ia din sertar şi îmi întinde o cutiuţă de giuvaeruri de mărime potrivită: Asta zace aici de vreun sfert de an. Pesemne că e vreun dar pentru iubitul ăsta al ei. Nu credeţi că trebuia să i-l fi dat de mult?
— Vreţi să spuneţi, cu alte cuvinte, că nu se înţelegeau? întreb eu.
— Da – afirmă Winertova fără şovăire.
Poate că are dreptate. E totuşi propria ei mama şi ar putea sa aibă o anume intuiţie a schimbărilor din comportamentul copilului ei.
Mă uit în cutiuţa. Pe o căptuşeală de catifea neagră se afla o brichetă de aur cizelat. Ambele suprafeţe sînt lustruite şi pe ele e gravată monograma H.F.
Bricheta are cu siguranţă un preţ respectabil, e o marca elveţiană. Marfă de contrabandă, fără doar şi poate. Monograma a fost gravată ulterior, la noi. Nu te poţi îndoi că e într-adevăr un dar pentru un domn al cărui nume începe cu H şi F. Domnul acesta fumează
ţigări scumpe, după cum am constatat în apartamentul distrus al lui Halik. De aceea cred că, la ceea ce ştim despre el, putem adăuga şi această monogramă.
— Nu urmăresc lucrurile astea din simplă curiozitate
– spune Winertova. E totuşi fiica mea...
A devenit mai gravă. Aproape nu acord nici o atenţie slabelor ei răbufniri de sentimentalism matern.
— Ce-ar mai fi aici, doamnă Winertova?
Femeia tace cu buzele strînse.
— Haide, spune! o invită Winert. Ţie, oricum, nu ţi-ar plăti, însă eşti singura moştenitoare legală. N-ai ce pierde.
Winertova îl ţintuieşte cu privirea, dar nu strigă la el.
Se duce la fotografia tatălui Jitkăi. O ia de pe perete şi o
pune cu faţa în jos pe pat. În spatele fotografiei e lipit un buzunar de hîrtie. În el sînt înghesuite trei carnete de economii – fiecare dintre ele, fără îndoială, pe cîte un nume născocit şi la purtător, cu parolă. Depunerea totală repartizată pe ele în părţi egale, cu sumele mai mari adăugate la date nu mai vechi de o jumătate de an, se ridică la patru sute şaptezeci şi opt de mii de coroane.
— Asta face aproape o jumătate de milion – observ. Nu v-aţi mirat?
În pragul camerei, Winert se leagănă provocator cînd pe vîrful picioarelor, cînd pe călcîie.
— Dar ce, astăzi toata lumea trebuie să fie fără bani?
întreabă el, tăios.
În timp ce el gîfîie destul de tare, eu îmi însemnez numele carnetelor.
— De aceste valori răspundeţi — zic eu. De altfel, comandantul circumscripţiei ramîne aici. Nu mişcaţi nimic. Voi trimite o comisie care să percheziţioneze încăperea.
