— Mai departe! îi invit eu.
Al doilea ofiţer raportează limpede, precis şi scurt:
— Erwin Abraham Rath avea înainte de război o fabrica de produse chimice: ceară de parchet, lacuri de mobilă şi altele asemănătoare. Avea nouă salariaţi care lucrau în casa de piatră. Poseda două automobile, unul personal şi unul pentru transportul mărfurilor. În anul 1938 a închis fabrica. A continuat să locuiască mai departe în vilă, cu soţia şi cei trei copii adulţi ai săi.
După notele păstrate, în anul 1939 vila a fost reperată
de Gestapo. Familia Rath a fost ridicată, iar mobilierul transportat şi el în întregime la o adresă necunoscută.
Locul acela începea să se părăginească. După toate probabilităţile, Rath îşi pregătise ascunzătoarea din spatele oglinzii, dar Gestapoul dibuise intrarea secretă.
Primesc alte rapoarte de la experţii tehnici. Aceştia afirmă că instalaţia lui Halík din casa-buldog intr-adevăr nu poate fi nimic altceva decît invenţia unui amator pentru efectuarea de fotografii în relief.
— Asupra obiectului din mijlocul cercului cade, din două părţi opuse, o lumină arcuită reglată pe un plan.
Obiectul trece de la un capăt la altul prin acest cîmp luminos şi în acest timp e fotografiat de aparate de filmat sincronizate. În felul acesta, pe peliculă se imprimă o serie de curbe închise care pot fi considerate ca secţiuni paralele şi apropiate ale obiectului fotografiat. Expunerea durează cam trei secunde. Cercul cu aparatele şi cu sursele luminoase se plimbă în acest timp pe şine în aşa fel, încît obiectul să intre în cîmpul luminos şi să iasă iarăşi din el. Fotografiile sînt proiectate şi transmise treptat de pantograf unor discuri adecvate şi corespunzătoare, apoi tăiate şi lipite unele lîngă altele. Astfel la naştere fotografia în relief din care se pot confecţiona mulajele. Rezultatul e în mod obligatoriu distorsionat. Acolo unde lumina arcuită cade pe suprafaţa paralelă cu direcţia ei, şi asta se întîmplă
de multe ori în mod inevitabil la fotografierea figurii, pe film apare numai o pată incertă. Alte lipsuri ale acestei idei năstruşnice...
Îl întrerup.
— E suficient că ştim despre ce este vorba. Aţi apreciat cheltuielile acestei instalaţii?
— Nu se poate aprecia exact. Depinde de provenienţa materialului şi de cel care a confecţionat fiecare din aceste piese. Indiscutabil că multe dintre ele au fost
procurate „la negru“ şi confecţionate în acelaşi fel. În orice caz, costul instalaţiei se ridică la o sumă pe care Halik n-ar fi putut-o acoperi din veniturile lui obişnuite.
Sună telefonul.
Sînt oamenii noştri de la post-restant.
— Caseta şapte sute douăzeci – aud – posesor Maria Trojanova. Data închirierii aceiaşi. Paisprezece. În casetă, o sută de bucăţi. Aici am isprăvit controlul.
Conform planului întocmit, pornim spre celelalte patruzeci şi şapte rămase.
— Nu mai pierdeţi vremea cu raportări parţiale – le spun. Raportaţi rezultatul final! Telefonaţi numai în cazul cînd posesorul căsuţei ar putea fi adus aici.
Informaţiile celuilalt lucrător al nostru nu prea mă
bucură. Urmele pneurilor lăsate pe alee nu pot fi de la un Citroen. Ecartamentul e altul. În afară de asta, după
avans automobilul are un lansaj în faţă. Uzajul cauciucurilor e apreciat la douăzeci de procente. E vorba de dimensiuni curent folosite şi de desene standard ale producţiei indigene. Pneuri de acestea sînt cu miile în circulaţie. Urmele nu arată alte elemente demne de reţinut. Lansajul în faţă, ecartamentul şi ampatamentul.
dimensiunile cauciucurilor, greutatea maşinii constatată
după urme şi ţinînd seamă de mărturia că maşina e surprinzător de scundă, toate duc la concluzia că
limuzina neagră are marca Aero-30.
În cazul acesta înseamnă că ornamentele de pe radiator caracteristice pentru marca Citroën au fost doar în imaginaţia nesăbuită a Alenkăi Vlachova. Poate ca i-am sugerat-o chiar eu cu desenul meu. Alenka e binevoitoare, ba chiar entuziastă şi memorează lucrurile, dar conştiinciozitatea ei nu e de adîncime. Cunoştinţele ei despre maşini se reduc numai la faptul că omul poate călători în ele. Nu s-a putut înşela asupra culorii şi asupra faptului că stă pe pămînt ca o broască. în rest
însă, totul este atît de elocvent, încît putem să-i iertăm liniştiţi săgeata dublă de pe radiator.
— La noi sînt în circulaţie şaisprezece Citroëne negre –
adaugă informatorul cu mare grijă. Aero negre, cîteva sute. Asta ne întîrzie.
— Ia-ţi cîteva ajutoare, atîtea cîte crezi de cuviinţă –
spun eu. Trebuie să isprăvim cît mai curînd.
Îl însărcinez pe Trepinsky să-i urmărească discret pe soţii Winert, părinţii Jitkăi Serakova. Dacă după lucru s-ar duce în altă parte decît acasă, să fie împiedicaţi fără
menajamente. Comandantul circumscripţiei să mă
aştepte în faţa casei lor.
Poate că oamenii ăştia ştiu ceva despre iubitul Jitkăi.
Mai sînt şi alte cîteva probleme: de pildă, cercetarea trecutului lui Halik, o anchetă la institutul unde lucra el şi aşa mai departe, dar deocamdată totul s-a aranjat şi vizitatorii mei, în afară de Karlicek, pleacă.
Îl poftesc pe directorul Budinsky să intre.
Ni se aduce o cafea neagră, iar lui Karlicek un ceai slab, bineînţeles. Budinsky, aşezat în fotoliu lînga masa mea, aşteaptă răbdător.
Bancnotele C-L nu mai sînt pe masă.
Întrebîndu-l ce anume îl aduce la mine, Budinsky răspunde satisfăcut:
