Ce-a fost mai departe?!
— S-a repezit în jos pe scări, ca un apucat — fugea de-i sfîrîiau călcîiele.
— Şi dumneata?
— Crezi că trebuia să-l urmăresc?
— Nu-i vorba de ce trebuia să faci, ci de ce ai făcut în realitate.
— N-am făcut nimic, recunoscu ruşinat tînărul doctor; eram mult prea surprins. Nu mi se întîmplă în mod curent să tragă cineva în mine, pe la spate.
— Ai rămas în picioare?
— Am simţit ca o smucitură la mîna, dar am ştiut imediat că nu mi se întîmplase nimic grav. Nu port cu mine nici un fel de armă, evident. Mi-am revenit din surpriză cînd am văzut liftul luminat şi urcînd ca totdeauna. Am înţeles că n-aş fi putut face nimic, dacă aş
fi dat alarma, şi m-am hotărît să te găsesc; în legătură şi cu altele, se înţelege…
— O să vorbim şi despre astea. Susţii că nimeni nu a fost deranjat de atac? Casa a rămas în continuare calmă?
— Foarte calmă. Fapta a rămas neştiută de toţi ceilalţi.
Cred că m-am gîndit bine cînd am presupus că agresorul a dispărut cu siguranţă şi că nu trebuia să mă tem de repetarea atacului.
— Desigur.
— Omul nici nu s-a mai uitat în urmă, să vadă dacă m-a nimerit sau nu, şi într-o secundă a dispărut la curbura scării. L-am auzit tropăind. Se grăbea grozav. Eu m-am liniştit si m-am uitat în direcţia în care zburase glontele: se înfipsese bine în zid, lîngă rama uşii. Poţi să-l scoţi, inspectore, dacă-ţi trebuie. Sînt sigur că nu l-a observat nimeni pînă acum.
— Ai văzut glontele în întunericul scării?
— Am uitat să-ţi spun că tocmai atunci portarul aprinsese lumina. M-am şi mirat cît de normal părea totul, ca totdeauna.
Čadek îşi turnă un păhărel de băutură.
— Asta-i tot? spuse după ce bău.
— Tot. După aceea am venit direct aici, să te aştept pe dumneata.
— De ce nu la secţie?
— Mi-am zis că ar fi mai bine să vorbim în particular.
Čadek îşi aţinti privirea într-un colţ umbrit al încăperii.
Fróny îl antrenase pe doctorul Chrudimský în încurcăturile ei şi Boček, probabil, aflase. Nu-i plăcuse
deloc şi se gîndise să rezolve ce avea de rezolvat tot printr-o crimă. Cînd o să se dezlege toate iţele trase de acest criminal?
— Ascultă, doctore, spuse Čadek pe un ton grav, serveşti de paravan în toată afacerea asta. La început ai avut numai un rol în „Armata Salvării”. Rol pe care, dealtfel, nu l-ai susţinut pînă la capăt. Spune-mi, mai întîi, cu mîna pe conştiinţă: te achiţi în vreun fel faţă de încrederea sentimentală a acestei fete?
— Te referi la Fróny? Nu fi copil, inspectore!
— Deci, nu. Bine. Dar Fróny crede că o iubeşti.
— Dragostea e oarbă; mă refer la ea.
— Eu nu sînt îndrăgostit, replică trist Čadek, cu toate că s-a zis că şi eu sînt orb. După Fróny, sînt un biet flaşnetar orb…
— Nici o grijă, îţi deschid eu ochii, inspectore.
— Îmi pare bine. S-o luăm în ordine: Se pare că eşti un actor bun. Fróny te crede în toate.
— Ia mila mea drept alt sentiment, asta-i tot.
Čadek îl felicită cu răceală pentru înţeleapta-i atitudine.
— Să începem, aşadar, spuse inspectorul, din momentul cînd Fróny ţi-a cerut concursul în afacerea bătrînului Karta; acolo, la restaurantul de pe malul rîului, ţi-aduci aminte?
Doctorul Chrudimský înţelese cum stau lucrurile şi-şi recunoscu jenat amatorismul său.
— Într-un singur punct te înşeli, adăugă el, cînd îţi închipui că Fróny mi-a cerut ajutorul pentru… bătrînul Karta.
Čadek nu sesiză nimic aparte şi tînărul doctor rămase calm, zîmbind încurcat, sub privirea intens severă a lui Čadek.
— Acasă la ea nu a fost dus bătrînul, spuse doctorul, ci Karta cel tînăr. Pe el l-ai trimis, inspectore, la spital pentru extragerea glontelui.
Čadek sări ca ars, de tremură podeaua. De mirare, rămase cu gura căscată. Ar fi vrut să-i spună doctorului că nu se cade să fie luat aşa peste picior…
— De unde ştii?! articulă el, dregîndu-şi glasul. Ce fantezie mai e şi asta?!
