— Ştiam.
— De ce nu mi-ai spus nimic?
— Fiindcă bătrînul nu vrea să duc buhul prin lume.
— De ce nu vrea?
— Fiindcă se temea de Jirka. Nu te prea duce capul.
— Ia zi, Fróny — dar răspunde-mi fără mofturi — de ce se temea? Ce ţi-a spus bătrînul despre toate astea şi tu ce crezi?
Inspectorul nu se trăda, n-aveai cum şti dacă răs-punsurile îl mulţumeau sau nu.
— Da… spuse Fróny pe gînduri, ca şi cum nu ar fi fost vorba de ceva care ar interesa-o, ci o simplă confidenţă.
Spunea că Jirka ameninţă că se răzbună pe tot neamul.
Dacă ar afla că nu a reuşit să-l ucidă pe tata-Karta, s-ar fi întors să-şi desăvîrşească omorul. Atîta lucru am putut pricepe şi eu şi cred că explicaţia te mulţumeşte şi pe dumneata; aşa că, nu mă mai chinui degeaba.
— Dimpotrivă, Fróny, de data asta am impresia că o să
scot untul din tine. Cine ţi-a dat ideea să-l aduci pe Karta aici?
— Un cap care gîndeşte, spuse Fróny sibilic.
— Al tău?
— Nu, al lui, al lui tata-Karta. Mie mi-a fost milă de el şi asta-i tot.
— Bine, Fróny! Dar pînă să faci asta, ai aranjat ceva cu doctorul Chrudimský.
— Aşa crezi, oftă Fróny, fiindcă ai dat de el aici fără
haină. Karel nu-i numai o fiinţă care gîndeşte, e un om.
L-am rugat, şi cînd cineva ţine la altcineva, îi îndeplineşte rugămintea cu plăcere. Numai că din păcate n-am ajuns cu Karel atît de departe cum ţi s-ar fi părut atunci, aici…
— Lasă destăinuirile pentru jurnalul tău intim, Fróny!
Am înţeles foarte bine că a fost o cursă, de aceea mă şi vezi acum aici. Dar nu căuta să mă prosteşti că i-ai fi smuls lacrimi lui Chrudimský cu spiritul tău de infirmieră. Am ascultat cu urechile mele cum încercai să-l ademeneşti.
Şi inspectorul îi schiţă aventura sa poliţistă din restaurantul de pe malul Vltavei. Fróny şovăi puţin, dar nu pentru mult timp.
— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile, zise ea pe un ton uşuratic. Karel s-a lăsat convins de mine. Nu-l cunoşti pe Jirka; eu îl cunosc. Lui nu-i este frică de
dumneata; e o canalie unsă cu toate alifiile anti-poliţie, aşa că am preferat…
— Fróny, o întrerupse inspectorul, crezi că bătrînul Karta era în mai multă siguranţă aici, decît la noi?
— Cine ştie dacă nu? răspunse ea tăios.
— Mincinoaso! Te arestez, cum am spus. De azi înainte s-a terminat cu toate întîlnirile tale cu doctorul Chrudimský.
— Poate te răzgîndeşti.
— Poate, răspunse inspectorul, îngustîndu-şi ochii. Dar dacă te las pe tine liberă, îl închid pe Karlicek al tău. Nici faptele lui nu se împacă prea bine cu litera legii.
— Karel n-are nici o vină! gemu Fróny.
— De ce nu-mi spui tot ce ştii?
— Asta-i culmea! Şi Fróny se ridică enervată. De ce să
te învăţ eu pe dumneata? Ce pot să fac eu, dacă eşti cum eşti, ca un flaşnetar orb! Eşti orb! Eşti un moşulică orb, orb! Tu, inspector de secţie? Ha, ha! Abia poţi să
adulmeci cu mustăcioarele de pe bot, ca un iepuraş; sărmanul moşulică!
Čadek rămase calm.
— Ascultă, Fróny! Ce vrei să spui tu cu vorbele astea?
De ce-s eu orb? De ce-mi vorbeşti aşa?
— … Aşa cum plîngea Christos pe cei orbi… După colţ e o farmacie, du-te şi cumpără-ţi de acolo ce nu ţi-a dat Dumnezeu, accentuă Fróny repezită.
— Despre farmacie ştiu, răspunse Čadek, amintindu-şi de „Dipron”.
— Ei, vezi! Ţi-ai vîrît nasul şi pe-acolo? Să-ţi spun tot, ca să mă laşi în pace! Astă seară i-a fost rău de tot lui tata-Karta şi am alergat după Karel. Mai mult nu ştiu, poţi să mă faci bucăţi-bucăţele, dacă vrei!
