— Aşează-te, Fróny! Te înşeli. Singur l-am găsit pe Karta, pe tatăl tău. Şi pe Karlícek al tău era cît pe-aci să-l închid.
— Cum?! strigă ea disperată. Nu se poate! De ce să-l închizi?!
— Nu striga la mine. În afară de asta, Fróny, s-a întîmplat un lucru grav: Jirka Boček a tras astăzi în doctor cu pistolul.
Lui Čadek îi trecuse prin gînd să-i spună că Jirka Boček îl omorîse pe Chrudimský, dar mai pe urmă se
felicită că se exprimase în doi peri. Inspectorul rămase surprins de furtuna sufletească stîrnită în Fróny cu cele cîteva vorbe, Fróny începu să strige, împinse scaunul ce i se oferise, întinzîndu-şi mîinile subţiri, crispate ca nişte gheare.
— L-a ucis?! ţipă ea.
— Gura! urlă Čadek. Cu tine, omul poate să
înnebunească! A tras în el, atîta ţi-am spus.
— Şi l-a nimerit?
— Puţintel.
Fróny se lăsă în genunchi, cu mîinile împreunate pe genunchii lui Čadek:
— Te rog… — şi tremura toată — spune-mi adevărul!
Unde l-a nimerit? E grav? E mort? Nu-mi ascunde nimic, eu, eu sînt curajoasă…
— Ştiu, spuse Čadek stînjenit, ridică-te. Eşti nebună!
Nu ştiuse să se stăpînească şi-şi stricase tactica.
Inspectorul o sprijini cu atenţie şi o ridică. Fata căzu din nou; ochii i se măriseră, să-i iasă din cap. Iar o ajută, o aşeză pe scaun şi o mîngîie pe cap.
— Nu i s-a întîmplat nimic, proasto! bombăni el. Eşti o
gîsculiţă. Glontele l-a zgîriat puţin la mînă, atîta tot. Nici nu s-a pansat.
— Şi unde e acum? Nu mă minţi?
— Cu tine crezi că îmi arde de aşa ceva? E acasă la el.
În toată purtarea fetei, expresia ochilor speriaţi, gesturile mîinilor tremurătoare, se citea o dragoste pe care Čadek nu şi-o imaginase posibilă. Acum această
iubire îl izbea aproape dureros şi avea impresia că în faţa lui se ridică, îngrozitor de repede, un perete de stîncă
înalt pînă la cer.
— Nu are nimic, repetă el, crede-mă. Dar cine poate şti dacă Jirka Boček nu va încerca din nou să-l cureţe. Ce-ai mai spune atunci!
— N-o să încerce! şopti ea şi buzele îi tremurară.
— Ce te face să crezi?
— O să am eu grijă.
Atîta aşteptase Čadek. O mîngîie pe Fróny pe umăr.
— Ascultă, Fróny, cum ai să poţi să-l opreşti, cînd eşti la zdup? Spune-mi mie cum, şi o să am eu grijă.
Fróny clătină din cap cu încăpăţînare.
— Sună la spital, spuse ea apăsat şi parcă puţin ru-şinată de efuziunea ei sentimentală. Totul depinde foarte mult de starea tatălui meu.
— Adică, Fróny?
— Sună, cînd îţi spun! Pot să-ţi dau şi o coroană, ca să
nu-ţi fac pagubă.
Čadek se uită lung la ea. Buzele îi mai tremurau încă.
Tăcu şi întinse mîna spre telefon. Fróny sări ca o pisică
lîngă el şi-şi lipi capul de receptor.
Aflară imediat că pacientul Karta era în viaţă; glontele fusese scos şi pacientul se afla acum sub supravegherea permanentă a unui asistent cu seringa în mînă. Rămînea o slabă nădejde ca bolnavul să fie salvat.
— Trimit după glonte! strigă în receptor Čadek şi încheie convorbirea.
— Ei. ce zici, Fróny? Te declari mulţumită?
