Îţi urez multă, multă fericire,
F. B.
Doctorul Barák îi aruncă o privire lui Čadek, care stătea şi el aplecat asupra scrisorii. Čadek înghiţi în sec şi-i spuse:
— Nu-i adevărat, domnule doctor, ce-a mîzgălit ea aici.
Fróny vrea să se sinucidă numai fiindcă s-a înşelat atît de îngrozitor, şi totul a fost atît de neaşteptat. Ar însemna că n-o cunosc. Dacă totul ar fi decurs aşa cum presupuneam eu în legătură cu Chrudimský, ea s-ar fi deprins încet, încet cu o viaţă normală şi nu i-ar mai fi venit o asemenea idee.
— Hm, tuşi doctorul Barák. Čadek, păstrează
scrisoarea.
Čadek luă scrisoarea şi pînă s-o bage în buzunar o mai împături inutil de două ori.
— Încă nu e rău, adăugă. Spuneam că aseară am salvat-o ca printr-un miracol. Îi dăm timp. O să-şi revină.
Avu un gest nemulţumit: O să alerge iar pe străzi…
Apoi plecă în biroul său. Ceru să-i fie adusă Fróny, care se mai liniştise între timp şi scăpase de cămaşa de forţă.
Gardiana veni cu ea şi puse pe masa lui Čadek obiectele găsite la Fróny. Cel mai interesant dintre toate era un revolver mic, automat, fin lucrat în sidef şi nichel, ca un binoclu de teatru, şi, culmea, încărcat pînă la refuz.
— Aşa, Fróny? spuse Čadek. Nu ţi-l mai dau înapoi. N-ai permis de portarma,
Fróny arăta nedormită, avea fizionomia unui copil obosit. Ochii ei priveau cu amestecul acela bine cunoscut de încăpăţînare şi teamă. Dar ambele stări de spirit păreau apatice, înceţoşate.
— Vrei să mă chinuieşti cu o groază de întrebări, spuse ea cu o voce străină, prea joasă şi ştearsă. Nu te obosi degeaba. N-o să scot o vorbă.
— Du-te-ncolo! Tot timpul habar n-ai de realitate. Nu te-am chemat să te interoghez.
— De ce atunci?
— Tatăl tău a murit azi-dimineaţă. Ştiam că te interesează starea lui.
Fróny clipi violent. Nimic mai mult. Apoi ridică din umeri.
— Bine, spuse ea, eu n-am norocul ăsta. Dumnezeu să-l odihnească!
Čadek se gîndea să-i trezească neîncrederea:
— Poţi să pleci! făcu el un semn din cap şi se întoarse la masa de lucru. Fróny porni spre uşă şovăielnic. Cu paşi lenţi ajunse la uşă; acolo se opri. Čadek nu trebui s-o urmărească şi cu privirea, auzul îl slujea tot atît de bine. Nu spuse nimic, aştepta doar cu o încordare secretă.
— Ascultă, i se adresă Fróny din uşă, trebuie să mai rămîn aici? N-am făcut nimic rău.
Čadek se întoarse spre ea. Făcu pe supăratul.
— Ba da. Fróny! Ţi-ai răpit propriul tată din casa lui şi ai tăinuit oficialităţilor rana ce-l omora. Pe urmă ai bătut doi poliţişti…
— Fleacuri.
— Aşa crezi tu. Dealtfel te mai bănuim de ceva!
— Anume? se trezi Fróny, apropiindu-se iar de Čadek.
Ce-ai mai inventat?
— De ce vrei să ne părăseşti?
Fróny îşi plecă, tristă, capul. Nu răspunse. Se adîncea într-un gînd al ei.
— Vrei să-l ai pe Jirka Boček? întrebă în sfîrşit. Ţi-l vînd pentru libertatea mea.
Čadek zîmbi.
— Tîrziu, Fróny! Acum ştim şi noi unde să-l căutăm.
— Unde, deşteptule?
— La mama Klouzanda.
Fróny tresări. În ochii ei apăruse iarăşi amestecul acela de încăpăţînare şi teamă, de data aceasta foarte clar, fără
învăluiri în ceţuri.
— Aiurea! aruncă ea brusc.
Čadek ridică din umeri. Acum, pentru el, sufletul lui Fróny era transparent ca sticla. Fróny putea să-l toarne pe Jirka Boček, fiindcă îi murise tatăl. Îşi dorea libertatea ca să se poată sinucide. Dorea moartea ca o nebună.
