Čadek ştia că detenţiunea preventivă era pentru ea mai grea decît moartea. Singurătatea şi gîndurile o apăsau mai mult decît pămîntul cimitirului. În asemenea stare ajunsese ea şi Čadek o înţelegea. Privirea ei îndepărtată
era rece şi goală ca şi cum, acolo, dincolo de orizont, ar fi dispărut, Karel Chrudimský. Toată noaptea, Fróny privise spre acel orizont, care o ameninţa cu depărtări chinuitoare şi nemiloase, la fel cum priveşte un naufragiat în toate părţile şi nu vede decît valurile şi norii reci, rostogolindu-se. Trăia senzaţia absolută a pieirii în pustiu, gemea înspăimîntată şi nimeni nu o auzea decît deşertul căscat, oriunde ar fi întors ochii. Se apropia strigătul extrem, goana iraţională a gîndurilor şi, în cele din urmă, nebunia. Era moartea sufletului ei, vestitoarea celor din urmă bătăi ale inimii. Da, Fróny era înţeleaptă, voia să se cruţe de moartea sufletului.
Îşi împreună mîinile zorită:
— Cumpără ce-ţi vînd, bătrînule, îl rugă ea. Marfa mea nu prea are preţ, ştiu bine, dar un om bun o cumpără; şi nu va fi în pierdere.
Čadek zîmbi, de parcă manifestarea ei l-ar fi distrat. În realitate i se strîngea inima. Ştia că o să primească
oferta, că o să cumpere ce i se oferea, dar nu cu asemenea preţ. N-o să-i dea voie să se omoare! Totuşi, simţea că pentru ea moartea ar fi cel mai corect şi milostiv act. Era suficient să facă un singur gest: să ia
arma elegantă de pe masă şi să i-o dea Frónyei spunîndu-i: „Ţi-o restitui, fă ce vrei cu ea”… Şi ea ar fi căzut cu creierii zburaţi, chiar aici, în această încăpere.
Lipsit de false prejudecăţi, inspectorul Čadek pătrunsese caracterul, inima şi mintea Frónyei.
Cunoştea cazurile unor femei care se omorîseră în urma dezonoarei. Fróny fusese dezonorată de multe ori şi nu se omorîse, fiindcă acceptase totul de bună voie. A fost suficientă o simplă întîmplare, care în gîndurile fetei era amplificată de o puternică viaţă interioară. Şi atunci sufletul Frónyei s-a sensibilizat ca sufletele acelor femei de care-şi spunea Čadek. Frivolitatea plutea în sufletul Frónyei ca o insectă de apă într-un lac adînc. N-ar fi fost mare lucru, dar insecta moartă căzuse la fund şi larve respingătoare tulburau apa limpede.
Čadek se silea să zîmbească în continuare.
— Şi cum îţi imaginezi că ai s-o faci, Fróny? o întrebă
el.
— Vino cu mine, spuse ea plină de o subită înflăcărare, te conduc eu. Să vezi cu ce pradă frumoasă te întorci!
— Naivo! Pot să dau şi singur de urma fiarei.
— Bine. Dar n-ai să ştii cum să-i jupoi pielea. Te-nvăţ
eu.
— Nu mai face pe importanta.
Fróny îşi scutură nerăbdătoare buclele.
— Te rog… crede-mă! Nu-i deloc simplu, chiar dacă îl găseşti pe Jirka Boček. Ai să căşti nişte ochi! Garantez c-ai să te holbezi, jur!
— Niciodată nu mă holbez, răspunse Čadek, aşa că nu te mai jura.
— Ba o să te holbezi, mă jur pe ce vrei! O să-i ai pe toţi: pe mine, pe Jirka, pe tata şi pe tatăl tatălui meu, pe chinez şi pe nevasta lui şi, cu toate astea, ai să căşti nişte ochi! O să trebuiască să-ţi explic eu totul. Nu vreau să
mai rămîn aici nici un ceas! Nu pot! înnebunesc aici… —
Îşi prinse, capul în mîini — Nu mă lua în seamă. Nu pot să-ţi spun de ce-i aşa. Dar dacă aş putea, oh, dacă aş
putea…
Čadek ştia de ce voia să fie liberă, dar nu sa trădă. Se ridică şi scrisoarea îi foşni semnificativ în buzunar.
— Bine Fróny, să mergem.
— Pe urmă îmi dai drumul?
— Îţi dau.
Şi o trădă din nou. A cîta oară era trădată? Nu putea să
o lase liberă. Viaţa ei sărmană trebuia apărată cît se va putea de mult.
Doctorul Barák ar fi rîs de Čadek. Poate, totuşi, gîndea Čadek, poate ar putea să-i găsească un loc într-un institut, într-o clinică de boli nervoase, sau într-un loc liniştit, să o vindece… Va reuşi oare să-i convingă pe cei care vor hotărî de soarta ei? Fróny are nevoie de un an, sau chiar mai mult; cîteva săptămîni nu ar fi transformat-o, ci i-ar fi prelungit agonia.
— La ce te gîndeşti? îl întrebă Fróny, repezită şi insistentă.
— La nimic, răspunse el şi întinse mîna să-şi ia pălăria.
— Ai revolver?
— Am. Nu-ţi fie frică. Dealtfel am cinci zdrahoni de pază la mama Klouzanda. Sper că sînt de ajuns. Sau mergem în altă parte?
Fróny îl privea fix. Şovăia, fără să pară derutată. Privea cu spaima aceea încăpăţînată, atît de specifică sufletului ei.
— Nu, răspunse în sfîrşit, chiar acolo mergem.
Čadek băgă revolverul în buzunar, celelalte lucruri le îngrămădi la marginea mesei, ca să i le restituie odată cu geanta. Scoase din sertarul biroului o oglinjoară chioară.
— Aranjează-te puţin, Fróny. Folosesc ciobitura asta cînd am impresia că m-am mînjit pe nas de cerneală. Stai jos şi nu te grăbi, avem timp suficient.
Fróny avea o oglinjoară mai bună decît a lui, de aceea îi înapoie ciobul, cu mulţumiri. Îşi cercetă lucrurile, apoi le puse înapoi în geantă. Folosi pieptenul, fardul şi pudra, în cîteva clipe îşi îmbunătăţi remarcabil înfăţişarea; numai rochia rămăsese puţin şifonată.
