trosnească sub greutatea cuiva; treptele nu erau egale, strîmbate de umezeală; din capul scării, înfipte în peretele deschizăturii, apăru o şapcă turtită, apoi, încet, încet, o haină, nişte pantaloni de culoare închisă… Omul scos din vizuină se aşeză pe jos lîngă gaura din podea; nu se ridică, nu privi la nimeni. Era învins.
— Drace! exclamă Vyšek. Asta-i o femeie… travestită în bărbat!
Şi Čadek o recunoscu imediat: era văduva lui Wang.
— Trei minute sînt valabile şi pentru tine Boček, strigă
el.
I se subţiaseră buzele. Fróny mişcă din colţul ei întunecat.
— Ochii pe ea! spuse fata, răspicat. Are un revolver; dezarmeaz-o!
— Bun, zise Vyšek, sînt eu atent. Să-l lăsăm să iasă şi pe colocatar. Fii liniştită, Fróny!
Dar Fróny nu era.
— Nu mai e nimeni jos. Asta-i tot, moşulică. Sîntem gata.
Čadek o privi cu dezamăgire şi curiozitate.
— Unde e Boček? întrebă el cu gîtlejul uscat.
Fróny îi aruncă un zîmbet lipsit de viaţă.
— Moşule, moşule! Ia-ţi flaşneta şi du-te în parc! Acolo-i loc de cîştig pentru orbi. Boček nu-i aici; e în sicriul de zinc; şi de atîta vreme, că nu ştiu dacă o să-l mai recunoşti.
XVIII
VĂDUVA LUI WANG oferea ochilor un spectacol deplorabil. Era copleşită. cu desăvîrşire, Cînd o aşezară
pe un scaun, sus, în local, îşi lăsă capul să-i atîrne cu bărbia în piept şi părul roşu revărsat peste faţă.
Nu scoase un cuvînt.
— Azi, spuse Čadek cu o răceală de gheaţă, azi cîrciuma rămîne închisă. Mămica se mută la noi şi domnul Jindřich o să fie atît de amabil s-o însoţească.
Mama Klouzanda nu scotea o vorbă, răsufla din greu, aşezată pe două scaune. Respiraţia precipitată o obosea; pieptul i se umfla ca o pereche de foale, stătea cu ochii abia mijiţi şi gura căscată, iar mîinile îi atîrnau fără
vlagă. Cocîrjat, chelnerul Jindra plîngea cu faţa în şervetul infect.
— Din păcate, Fróny, i se adresă Čadek, trebuie să te rog, pentru moment, să ne însoţeşti. Nu-ţi pot da încă
drumul.
— Foarte bine, încuviinţă Fróny, dar să-ţi explic repede ce-a fost cu misterul ăsta. Cine ştie, poate să-mi vină
dintr-o dată să tac mîlc cînd m-oi vedea iar la voi… Mai bine acum… Tăticu meu e-n cer, nu-i pot pricinui nici un rău… El l-a împuşcat pe Jirka Boček.
— Karta cel tînăr l-a împuşcat pe Boček?!
Fróny dădu din cap că da.
-— Împreună cu văduva lui Wang. Aici e tot hazul. E
invers de cum ţi-ai făcut socotelile, moşulică.
— De unde ştii?
— Nu sînt oarbă. N-o să cînt niciodată la flaşnetă prin parcuri. Mi-am dat seama imediat că tata a luat locul bunicului în pat. Tata a recunoscut, fireşte, şi mi-a cerut
să-l ajut. I-am făgăduit. Nu zăcea de teama lui Jirka, ci fiindcă se temea să nu fie învinuit de dublu asasinat.
— Ai spus, dublu?
Fróny se sprijini puţin de rama uşii. Stătea cu mîinile la spate şi din cînd în cînd arunca cîte o privire spre vîrful pantofiorului ei elegant, cu care descria cerculeţe mici pe duşumeaua murdară.
— Şi-a ucis şi tatăl, spuse ea simplu.
— Şi pe Wang?
— Nu. Chinezul a murit de moarte bună. Ţi-am spus eu că o să mă rogi odată şi odată să-ţi explic totul. Tata a murit; aşa că — şi arătă cu capul spre văduva roşcovană
— aşa că, numai ea o s-o păţească. La asta se gîndeşte ea acum. Ştii de ce tace? Ca să nu spună ceva ce ar pierde-o definitiv. Rumegă în sinea ei cum să, iasă basma curată.
Dar şi-a găsit naşul!
Alžbeta Wang-Li-Mušková nu reacţiona la vorbele fetei.
