EDUARD JURIST
Captivi în spaţiul comic
Coperta şi ilustraţiile: TIA PELTZ
EDITURA ALBATROS 1979
În loc de prefaţă
Când publici o carte de umor, e bine să te recomandecineva. Un scriitor cu platformă. Un om de inimă. Să scrie că tecunoaşte de când erai mic şi te jucai cu pietricele dar încă depe atunci vădeai un acut simţ al observaţiei şi un haz precoce.
După ce ar cita câteva schiţe pe care le-a citit cu mare uşurinţă
la tabla de materii şi care i-au plăcut mult pentru spiritultitlului şi caracterul literei, ar face şi câteva recomandări dereferinţă pentru critică literară. În final s-ar aşterne parteaesenţială: semnătura. De aici am început şi eu. Trebuia să
găsesc o semnătură de rezonanţă. Întâi și-ntâi l-am sunat pemaestrul G. cu care mă întâlnesc adesea la acelaşi medicstomatolog. Mi-a răspuns soţia scriitorului care, cu multă
bunăvoinţă, mi-a explicat că maestrul scrie prefeţe numaipentru romane. Schiţele nu-l reprezintă. Atunci am încercat ladramaturgul S. Am avut noroc că mi-a răspuns chiar el. Mi-arelatat că are el însuşi în curs de apariţie o culegere de schiţeşi n-ar vrea să se creadă că monopolizează genul.
De altfel nici nu ştia că sunt trecut în planul editurii.
Oricum, a fost amabil şi spera să ne mai vedem la o cafea.
După o oarecare ezitare, am apelat la criticul F. Personajintransigent, dar măcar sincer. Aşa a fost şi cu mine. „Umo- rule un gen minor — mi-a spus el. Ce, te-ai apucat de treburi d-astea? Până mai deunăzi erai om serios, scriai pentru copii...“
I-am explicat, cu destule reticenţe, că şi un scriitor pentru copiicu timpul se maturizează.
Era să renunţ. Nu vroiam să fiu povară nimănui.
Povestind cele întâmplate unui vecin de bloc, mi-a auzitnecazul administratorul, om de treabă şi gospodar.
— De ce vă frământați atâta pentru un fleac de recomandare? V-o dau eu! Cine vă cunoaşte mai bine ca mine?
Doar staţi aici de peste douăzeci de ani!
Şi mi-a dat-o. Iat-o mai jos, în liniile ei generale şiparticulare:
Prin prezenta adeverim că cetăţeanul (numele) are domiciliul stabil la (adresa). Este un locatar corect care^şi
plăteşte cu regularitate întreţinerea. Are relaţii bune cu vecinii de la toate etajele şi este foarte activ în păstrarea curăţeniei. În plus, deşi nu face parte din comitetul de bloc, s-a deplasat de mai multe ori la întreprinderea Ascensorul, fiindu-ne de un mare ajutor.
Urma semnătura.
Şi ştampila.
Ce recomandare mai bună îşi poate dori un umorist?!
AUTORUL
Autobiografie autocritică
(sau cum am devenit umorist)
Când îmi amintesc de anii aceia nu pot să nu mă
înduioşez. Ou șont Ies neiges...? Eram tânăr şi căutam slujbă.
Terminasem studiile şi toate drumurile îmi erau deschise. Şi la capătul fiecărui drum era o uşă pe care scria: „Intrarea persoanelor străine — strict interzisă". De intrat, nu intrăm.
Aşteptam să se deschidă de la sine. Când se deschidea sau mai exact se între- deschidea, apărea o gură cu ochelari care spunea perfect inteligibil:
— Nu-avem-posturi.
Acasă, familia mă bombănea.
— Eu, la vârsta ta..., începea tata, după care, de fiecare dată urma o altă variantă.
— Când i-am găsit prima oară poeziile alea ştiam că nu-i a bună, spunea şi mama cu amărăciune. Dacă erai electrician, aduceai şi tu un ban în casă că, slavă domnului, scurt-circuite au fost în toate timpurile.
Într-o zi însă norocul mi-a surâs. Un unchi carenmi cunoştea păsul, mi-a spus:
— La noi la redacţie s-a eliberat un post. Adu fuguţa o autobiografie...
M-am apucat imediat de treabă. Am caligra- fiat-o cu îngrijire ca să se vadă că scriu frumos şi am dus-o.
Protectorul meu m-a luat de mină şi m-a condus în faţa unei uşi cu inscripţia cunoscută, dar cum de data aceasta nu mai eram persoană străină, am intrat.
— Noroc, tovarăşe Păsărică, spuse unchiul, el e persoana de care v-am vorbit. Ar fi bun, că e tânăr. Mătăsoiu bine că s-a pensionat. În ultima vreme nici nu mai aveam cu cine trimite şpalturile în tipografie. Şi arătând spre mine, încheie: îl las aici pe mâini bune...
