Să ne deplasăm mai spre sud. New York Times, din 22 iulie 1960, a publicat un articol care relata despre descoperirea profesorului Juan Armenta Comacho, director al Departamentului de Antropologie de la Universitatea de Pueblo, Mexic. Ar fi vorba despre un fragment de os de aproximativ 9/12 cm, extras dintr-un teren pietros, cam la o sută de kilometri sud-est de Mexico. Acest fragment este unic, căci este gravat.
Desenele, săpate, reprezintă un cal primitiv, o cămilă şi un tip de mastodont despre care se credea că dispăruse de mai bine de 100.000 de ani. Fragmentul de os, conform testului cu carbon 14, este vechi de 30.000 de ani. Această dată este confirmată de profesorul H. Marie
Wornington, conservator al Departamentul de Arheologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Denver: „Numai un os verde sau recent a putut să fie gravat în acest fel.
Gravura nu ar fi putut să fie făcută pe un os fosil”. Deci, animalul căruia i-a aparţinut osul trăia în această
regiune în urmă cu 30.000 de ani. Alături de acest fragment de bazin, profesorul Comacho scosese la lumină
într-o zi alte oseminte negravate şi unelte din piatră
cioplită, cuţite, instrumente de gravat, vârfuri de săgeţi etc.
Deoarece întotdeauna s-a crezut că omul a sosit în America prin strâmtoarea Bering, această descoperire pune o problemă interesantă, căci între 30.000 şi 12.000
î.Hr., acest culoar era blocat de o imensă calotă glaciară.
În 1966, o altă descoperire, relatată de New York Times, la 17 aprilie, şi de Science World, din 15 aprilie, a pasionat savanţii. Profesorul Tobert J. Menzies, director al programului oceanografie de la Universitatea Duke, lucra împreună cu asistenţii săi la bordul navei de cercetări Anton Brun, în largul Perului, în locul unde fosa Milne-Edward sapă o tranşee imensă, lungă de şase sute de mile pe fundul Oceanului Pacific. Savanţii căutau specimene de neopilină, un tip de moluscă marină şi una dintre cele mai vechi „fosile vii” cunoscute. Sondele au adus câteva de pe fundul fosei, dar camerele de luat vederi cufundate la mare adâncime au adus ceva neaşteptat: dovada fotografică a unor coloane de piatră
sculptate zăcând pe un strat de mâl, la mai bine de două
mii de metri de fund. Aceste coloane erau pline de un fel de hieroglife. Foarte aproape de acolo, sonarul a detectat mungele ciudate, poate ruine.
„Cartea anului 1956”, Encyclopedia Britannica, la capitolul arheologie, pomeneşte de oseminte de cămilă, de bizoni cu coarne lungi, de cai şi de mamuţi găsite lângă
Tule Springs din Nevada, cu unelte (silexuri, răzuitoare, securi etc.), a căror vârstă a fost determinată cu carbon 14, de către W.F. Libby, stabilindu-se vârsta de 23.800
de ani.
În ediţia din 1957, aceeaşi lucrare anunţă că alte oseminte au fost scoase la lumină în insula Santa Rosa, în largul Californiei, iar vârsta lor a fost fixată la 29.650
de ani, cu o marjă de eroare de 2.500 de ani.
Dacă nu dovedesc existenţa Atlantidei, aceste fragmente de oseminte indică faptul că omul ar fi existat în această parte de lume în urmă cu cel puţin 30.000 de ani. Alte descoperiri, mai recente, au demonstrat că omul trăia în Lumea Nouă de mult mai mult timp decât fusese estimat până atunci, aşa cum se putea prevede din
„lecturile” lui Edgar Cayce.
Am studiat „lecturile” care relatează despre a „doua perioadă” de cataclisme sau separarea Atlantidei în insule. Singura dată menţionată este 28.000 î.Hr., dar numeroase „lecturi” indică un progres ştiinţific enorm şi migraţii spre est şi vest, pentru evitarea erupţiilor vulcanice şi seismelor.
Am descoperit recent dovezi ale existenţei omului pe
Pământ în acea epocă şi chiar în locurile pe care le menţionează „lecturile” lui Cayce. Totuşi, încă nimic nu ne dezvăluie ce fel de oameni erau, şi dacă nu erau altceva decât nişte sălbatici. Există, oare, dovezi ale culturii lor ştiinţifice?
Găsim noi şi preţioase informaţii, despre omul preistoric, în interesanta lucrare a lui Geoffrey Bibby, The Testimony of the Spade, consacrată explorărilor arheologice în Europa. Cei mai mulţi oameni au tendinţa să creadă că civilizaţia a început la egipteni, după care s-a întins în Grecia şi la Roma. Îşi închipuie o Europă
bântuită de barbari şi de sălbatici. Bibby îşi conduce cititorul la numeroase situri arheologice şi îl face să
descopere un anumit număr de culturi datând de mii de ani; faptul că istoria Europei nu a ajuns la noi sub o formă scrisă nu înseamnă că evenimentele nu au fost înregistrate altfel. Bibby evocă, printre altele, grotele de la Lascaux şi Altamira, ale căror picturi rupestre admirabile dezvăluie o artă ajunsă la un înalt grad de perfecţiune.
Vârsta lor se situează între 15.000 şi 30.000 de ani.
Aceste picturi sunt atribuite omului de Cro-Magnon, care nu era deloc un om-maimuţă. Bibby scrie: „capacitatea sa craniană o depăşea pe cea a omului modern. Era înalt, de peste doi metri, iar capul era bine proporţionat, fruntea lată, pomeţii proeminenţi şi bărbia fermă şi bine conturată. Dacă este vorba de un strămoş al omului modern, s-ar părea că s-a produs un proces de degenerescenţă între acele timpuri îndepărtate şi era
noastră”.
Amintiţi-vă aluziile la Pirinei, din „lecturile de viaţă”
ale lui Edgar Cayce. Oamenii de Cro-Magnon n-ar fi cumva refugiaţii din Atlantida?
Cazul uluitor al hărţilor lui Piri Reis indică faptul că
civilizaţii avansate din punct de vedere ştiinţific au existat în timpurile preistorice. Povestea acestor hărţi a fost adusă în atenţia publicului la 26 august 1956, cu ocazia difuzării radio a unui forum de la Universitatea Georgetown din Washington, la care participau reverendul Daniel Linehan, directorul Observatorului de la Boston College, seismolog, care tocmai luase parte la explorările US Navy în Antartica; A.H. Mallery, specialist în hărţi vechi, şi I.J. Walters, cartograf, care activase la Departamentul Hidrografic al Statelor Unite.
Piri Reis era un amiral turc şi un geograf din secolul al XVI-lea, al cărui pilot-sclav călătorise cu Cristofor Columb. În momentul capturării sale, acest pilot avea asupra lui o hartă care îi servise lui Columb. Datorită
acestui document şi a altor hărţi greceşti vechi (datând din epoca lui Alexandru cel Mare), Piri Reis a compilat un planiglob indicând coastele Americii de Sud, Africii şi ale unei părţi din Antarctica. În acest ultim caz, este interesant să notăm faptul că aceste coaste apar fără
gheaţă. Este clar că autorii hărţii originale, copiată de Piri Reis, stabiliseră contururile cu mii de ani mai înainte, ca gheţurile să fi acoperit pământurile. Reverendul Daniel Linehan, care participase la sondaje seismologice în
Antarctica, a confirmat preciza extraordinară a hărţilor din vechime. Walters a mai declarat că ele reprezentau topografia muntoasă a unei regiuni din Canada şi Alaska şi indicau munţi care nu figurau pe vechile hărţi, dar care au fost descoperiţi recent. Ele prezentau, de asemenea, cu o precizie stupefiantă, topografia subglaciară a Groenlandei. Acest forum a tras concluzia că o asemenea realizare cartografică ar fi fost imposibilă fără ajutorul vederilor aeriene.
Hărţile lui Piri Reis au fost, oare, inspirate de hărţi foarte vechi, făcute de atlanţi cu ajutorul aviaţiei lor? Să
fie asta încă o verigă în lanţul de dovezi care acreditează
„lecturile” lui Edgar Cayce, un lanţ care se întăreşte continuu, pe măsură ce ştiinţa face noi descoperiri în toate domeniile?
* * *
