dovedească faptul că Atlantida era doar un mit sau încercând să împace legenda şi raţiunea schimbând datele şi locurile.
O mare parte din literatura consacrată Atlantidei se datorează ocultiştilor, şarlatanilor şi excentricilor. De aceea adevăraţii savanţi se feresc şi preferă să nu abordeze acest subiect.
Câţiva autori din Evul Mediu au făcut aluzie la acest continent legendar, dar scriitorii demni de încredere nu s-au temut, într-o perioadă mai recentă, să studieze subiectul. Lucrarea cea mai cunoscută şi, probabil, cea mai populară este cea a lui Ignatius Donnelly - Atlantida,
lumea antediluviană. Publicată în 1882, ea a apărut într-o nouă ediţie - revizuită şi corectată de Egerton Sykes - în anul 1949. Nici o carte apărută înainte sau după această
dată nu adună atâtea informaţii geologice, arheologice şi legendare, nu aduce atât de multe elemente elocvente în sprijinul susţinerii tezei existenţei Atlantidei.
Argumentaţia lui Donnelly se bazează în cea mai mare parte pe similitudinile existente între culturile din Egiptul antic şi cele ale indienilor din America Centrală
sau America de Sud. De o parte şi de alta a Atlanticului, strămoşii noştri îndepărtaţi cunoşteau calendarul de 365
de zile, practicau îmbălsămarea, construiau piramide, numărau printre tradiţiile lor pe cea a potopului etc.
Donnelly afirmă, cu dovezi, că atât cultura egiptenilor, cât şi a indienilor din America sunt originare din Atlantida, dezvoltându-se la est şi la vest, în urma prăbuşirii în adâncuri a continentului. Această moştenire atlantă, după spusele lui Donnelly, ar explica de ce bascii sunt diferiţi de vecinii lor, prin limbă şi aspect fizic. „Basca este singura limbă neariană din Europa Occidentală.1' Tot aşa, indigenii din insulele Canare nu seamănă cu nici un grup sau trib african şi practică mumificarea morţilor.
Donnelly scrie că Spania, Portugalia şi insulele Canare erau locuri de refugiu ideale pentru cei care părăseau Atlantida scufundată. El compară astfel numele unor oraşe şi localităţi din Asia Mică cu cele ale unor sate din America Centrală, care purtau deja un nume înainte de sosirea primilor conchistadori:
ASIA MICĂ AMERICA CENTRALĂ
După cum
Chol
Chol-ula
atrage atenţia
Colua
Colua-can
Donnelly,
Zuivana
Zuivan
aceste
Cholina
Colina
similitudini
Zalissa
Xalisco
sunt
prea
numeroase ca să se poată invoca o coincidenţă.
Egerton Sykes, care deţine probabil cea mai importantă bibliotecă din lume referitoare la Atlantida, ne spune că mii de cărţi sau de articole au fost scrise despre acest subiect, de la Platon şi până în zilele noastre.
Totuşi, puţini autori sunt în stare să ofere atâtea precizări ca Donnelly.
Un articol, care susţine teza existenţei Atlantidei, a fost publicat în numărul din noiembrie 1948 al revistei Science Digest, care studiază argumentele cele mai probante ale lui Donnelly. El abordează subiectul în mod ştiinţific, comparând fundurile marine şi terenurile învecinate şi menţionând existenţa unor configuraţii tulburătoare: munţi, văi, câmpii traversate de tranşee sau de fose care evocă râuri şi lacuri. Autorul articolului relatează că, în 1898, echipajul unei nave, care instala cabluri telegrafice submarine în largul insulelor Azore, încerca să recupereze cu grapinele un cablu pierdut la o adâncime de aproximativ trei mii de metri. Fundul stâncos, accidentat, prezenta dificultăţi şi grapinele
trebuia să fie curăţate destul de des. „La microscop, s-a descoperit că unele dintre aceste particule de materie erau lavă, care probabil că se solidificase în aer liber, deoarece aveau o structură vitroasă. (Lava solidificată
sub apă are o structură cristalină.) Deoarece lava se poate descompune considerabil în 15.000 de ani, regiunea submarină respectivă se aflase probabil deasupra apei la acea epocă”.
Avem şi o altă dovadă despre existenţa unui pământ în mijlocul Atlanticului. Un articol al lui R. W. Kolbe, publicat în 1957, pomeneşte despre studiul unei „carote”
extrase de la o adâncime de aproximativ trei mii de metri, pe o porţiune a dorsalei nord-atlantice. Descoperirea unor plante de apă dulce (diatomee) pe sedimente dovedeşte, fără tăgadă, că cel puţin această parte a dorsalei s-a aflat, într-o anumită perioadă, la suprafaţa apei.
Unul dintre cele mai bune argumente tehnice, care susţin teza Atlantidei, se află în articolul lui Rene Malaise, Geologia şi fundurile marine. Malaise demonstrează că
majoritatea configuraţiilor de teren ale dorsalei nord-atlantice, în special trecătorile şi râpele, nu au putut să
fie provocate de turbulenţa curenţilor submarini, ci probabil s-au format pe când fundul actual se afla la suprafaţă. El avansează şi ideea privind acţiunea curenţilor oceanici şi a efectelor lor asupra gheţurilor care acopereau Europa şi America, în urmă cu zece sau douăsprezece mii de ani. Articolul său prezintă şi desene
comparând vârfuri de săgeţi găsite la Sandia Cave, în New Mexico (SUA), cu vârfurile solutreene provenind din Franţa şi din Maroc. Similitudinea dovedeşte originea lor comună. Deoarece aceste săgeţi ar fi vechi de douăzeci şi cinci de mii de ani, Malaise trage concluzia că cei care le foloseau s-au inspirat la est şi la vest de Atlantida.
