intitulat:

„Descoperirea în Italia a unui schelet uman, care ar fi mai vechi decât strămoşii noştri”. Această descoperire se datora profesorului Johannes Huerzeler, de la Universitatea din Bâle; scheletul se afla la o adâncime de o sută de metri, într-o mină de cărbuni din Italia. Vârsta sa a fost stabilită, prin analizele şi testele uzuale, la zece milioane de ani. Profesorul Huerzeler cita mai multe detalii care îi permisesem să ajungă la concluzia că acele resturi erau cele ale unui umanoid şi nu ale unei maimuţe mari: „Faţa este scurtă, contrar celei alungite a maimuţei; nu are acel spaţiu, caracteristic maimuţelor, între incisivi şi canini; incisivii sunt înfipţi vertical, în timp ce incisivii maimuţelor sunt înclinaţi spre exterior; caninii sunt mai mici decât colţii maimuţelor; bărbia este rotunjită, nu ascuţită; nările sunt înguste, nu turtite; cei trei molari ai mandibulei sunt caracteristici omului, nu maimuţei, şi astfel se găseşte un orificiu care permite trecerea unui nerv uman”.

În jurul fosilei umanoide s-au găsit - remarcabil păstrate - resturi de animale şi plante „actuale” vechi de zece milioane de ani: un castor, un carnivor mare, două

antilope, un porc, un mastodont şi fosile de stejar, de laur şi de eucalipt.

Descoperirea profesorului Huerzeler nu este un incident izolat. În 1872, un paleontolog francez extrăsese deja fragmente fosile dintr-o creatură umanoidă, într-o regiune minieră din Toscana. La acea vreme au fost considerate oseminte de maimuţă. În 1933, profesorul Huerzeler s-a interesat de aceste fragmente şi, după ce a studiat un maxilar, a fost convins că nu putea să fie vorba de un maxilar de maimuţă. În 1956, după douăzeci şi trei de ani de studii şi cercetări, profesorul elveţian a prezentat rezultatul lucrărilor sale unei reuniuni a Fundaţiei Wenner-Green de cercetări antropologice. El a stârnit interesul profesorului Helmut de Terra, de la Universitatea Columbia.

Finanţaţi de Fundaţia Wenner-Green, Huerzeler şi de Terra au lucrat timp ce douăzeci şi opt de luni şi au descoperit scheletul umanoid. Concluziile lor au fost următoarele:

„Dacă omul a avut un strămoş comun, acesta nu a fost nici o maimuţă, nici un om-maimuţă, ci un individ ce prezenta caracteristici proprii - nici maimuţă, nici om -, care trăia într-un timp deosebit de îndepărtat al evoluţiei mamiferelor, poate chiar în urmă cu o sută de milioane de ani. Deocamdată, nimeni nu poate să ştie cum arăta acest bloc de argilă primordial din care au provenit omul şi maimuţa. Dar este sigur că această fiinţă nu era nici una, nici alta. Acum trebuie să se descopere nu o verigă

lipsă imaginară, ci un nou tipar, din care au provenit omul şi maimuţa, pentru ca fiecare să-şi urmeze evoluţia proprie”.

Foarte mult timp, cele mai vechi relicve umane au fost, pentru savanţi, „Sinantropul” sau „omul de Java”, a cărui vârstă era estimată la cinci sute de mii de ani.

Totuşi, chiar mai înainte de descoperirea profesorului Huerzeler, profesorul Robert Broom găsise, lângă

Johannesburg, în Africa de Sud, maxilarul unui om-maimuţă gigant. În 1949, un articol ilustrat din revista Life prezenta această descoperire, precum şi pe cea a fragmentelor fosile ale unui pigmeu. Acelaşi articol, menţiona şi lucrările profesorului L.S.B. Leakey, în Africa, despre care va fi deseori vorba mai departe, în 1960, Cleveland Plain Dealer anunţa descoperirea, de către Leakey, a „Zinjantropului”, fiinţa omenească cea mai veche din lume, în vârstă de şase sute de mii de ani.

Leakey făcuse săpături în trecătoarea Olduvai din Tanganika. În 1963, el a dezgropat oasele unui om preistoric diferit, care i s-a părut şi mai vechi. În 1964, testele cu carbon 14 au permis o datare şi mai precisă a acestor fragmente, botezate Homo habillis, stabilindu-le o vechime de 1.850.000 de ani. În 1965, Leakey, într-o conferinţă intitulată „Originile Omului”, ţinută la Universitatea din Chicago, şi-a prezentat descoperirile şi a anunţat-o pe a treia, a unui hominid numit

„Pitecantropinul”, alături de care fuseseră găsite unelte primitive.

Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. La 15

ianuarie 1967, Virginia Pilot anunţa descoperirea de către Leakey a unor oseminte aparţinând unei creaturi numite Kenyapitecus africanus, a cărei vârstă era estimată cam între paisprezece şi douăzeci de milioane de ani. Articolul menţiona şi alte descoperiri datorate unui paleontolog de la Harvard, îndeosebi cea a unui os de cot, vechi de peste 2.300.000 de ani.

În sfârşit, în ianuarie 1967, a fost descoperit craniul zis „de la Budapesta”, într-o carieră din apropierea capitalei ungare, descoperire făcută de arheologul Laszlo Vertes. Craniul, vechi de 500.000 de ani, era cel al unui Homo sapiens, unul dintre strămoşii noştri direcţi.

Astfel, cercetările şi descoperirile recente au confirmat tot timpul „lecturile” lui Edgar Cayce.

Astăzi este stabilit, în mod ştiinţific, faptul că omul este mult mai bătrân decât se credea chiar la începutul secolului XX, un fapt pe care Edgar Cayce îl dezvăluia în urmă cu vreo optzeci de ani.

Dar ce legătură are asta cu Atlantida? Şi, mai întâi, unde se afla acest continent? Să cităm o „lectură”

generală datând din 1932:

Continentul Atlantida ocupa o poziţie situată întreGolful Mexicului, pe de o parte, şi Marea Mediterană, pe dealtă parte. Vom găsi dovezi ale existenţei acestui continentpierdut în Pirinei, în Maroc, în Hondurasul britanic, înYucatan şi în Statele Unite. Au rămas unele emergenţe [...]

care, într-o anumită epocă, au făcut probabil parte din

acest mare continent. Indiile Occidentale britanice sauinsulele Bahamas fac parte dintre aceste vestigii. Dacă amface sondaje geologice în aceste insule sau în „CurentulGolfului” şi mai ales în Bimini, se vor găsi cu siguranţă

dovezi clare. (364-3)

Această „lectură” situează fostul continent sau insulele Atlantidei în mijlocul Oceanului Atlantic, după

cum a scris Platon. Ea dă numele pământurilor de undelocuitorii au fugit, dar şi locurile unde s-ar putea

descoperi încă şi astăzi urmele acestei civilizaţii uitate.

Într-o altă „lectură”, puţin mai recentă, referitoare la Atlantida, răspunsurile la unele întrebări aduc noi informaţii asupra aspectului suprafeţei terestre în acele vremuri îndepărtate.

Î.6: Puteţi să descrieţi suprafaţa Pământului laapariţia celor cinci proiecţii ale raselor?

R.6: La început, sau ceea ce cunoaştem ca fiindînceputul, sau în timpul caucazian sau carpatic, sau alGrădinii Edenului, pe acest pământ care este acum îndeşert, precum şi în munţi, părţile extremei de nord erauatunci la sud, adică regiunile polare erau atunci întoarseastfel încât să ocupe regiunile tropicale sau semitropicale;este aşadar greu de descris schimbarea. Nilul se vărsa înAtlantic. Ceea ce astăzi este Sahara era o regiune locuită

şi foarte fertilă. Şi ceea ce azi este porţiunea centrală aacestei ţări (Statele Unite) sau bazinul fluviului Mississippiera atunci în ocean, sub apă; numai platoul era la

suprafaţă sau acele regiuni care astăzi fac parte dinNevada, din Utah şi din Arizona. Coasta noastră de est, dela marginea Atlanticului, făcea partea din continentulAtlantida. Anzii, sau coasta pacifică a Americii de Sud,ocupa atunci coastele extrem-orientale ale Lemuriei. Uraliişi stepele din nord erau un ţinut tropical, iar deşerturileMongoliei, regiuni fertile. Oceanele erau răsturnate, încelălalt sens; nu purtau numele de astăzi. Atunci de undeprovin numele lor actuale? Care e legenda legată de acestenume? [...] Astfel, vedeţi, odată cu schimbările, şi ridicările,şi cataclismele de pe pământul atlant, şi după ce a avut locinversarea axei terestre, rasa albă şi rasa galbenă au venitsă se stabilească în acea parte a Egiptului, a Indiei, aPersiei şi a Arabiei. (364-13,1932)

Se cuvine să subliniem această aluzie la „inversarea axei terestre”. Cercetări geofizice recente au permis să se descopere că însuşi câmpul magnetic al Pământului pare să-şi fi schimbat de mai multe ori direcţia într-un trecut îndepărtat. Acest fenomen este atribuit unei inversări a polarităţii magnetice, dar nu s-a dat nici o explicaţie. În mod natural, răsturnarea Pământul pe axa sa sau deplasarea unor vaste suprafeţe terestre pe un nucleu încă în fuziune ar produce aceleaşi efecte, dar această

idee pare mai puţin logică geologilor decât inversarea neexplicată a unei polarităţi magnetice.

Î.5: Apariţia celor cinci rase s-a produs simultan?

R.5: Au apărut toate în acelaşi timp. (364-13) La treizeci de ani după „lectura” pe care am reprodus-

o, Evening Bulletin din Philadelphia, din 3 mai 1963, publica un articol despre lucrările profesorului Carleton S. Coon, etnolog şi profesor de antropologie la muzeul Universităţii din Pennsylvania, care tocmai se pensionase. Articolul amintea emoţia provocată de publicarea, în 1962, a lucrării profesorului Coon, Originea raselor, şi de teoria sa privitoare la cele cinci rase diferite originare, şi cita unul dintre pasajele cele mai importante: „Omenirea a fost divizată în cinci rase sau subspecii, în urmă cu o jumătate de milion de ani şi poate chiar mai mult, şi aceste cinci rase s-au dezvoltat independent unele de altele. Homo erectus a devenit Homo sapiens nu numai o singură dată, ci de cinci ori, pe măsură ce fiecare dintre cele cinci subspecii depăşea pragul critic al inteligenţei. Au putut să treacă până la 200.000 de ani între timpul în care prima dintre subspecii a devenit inteligentă şi cel în care a ajuns la ea şi cea de a cincea”.

Răspunsul la o altă întrebare referitoare la aceste cinci proiecţii deschide perspective filosofice infinite.

Î.4: De ce a fost aleasă cifra 5 pentru proiecţia celorcinci rase?

R.4:Asta - acest element - reprezintă omul în forma safizică, şi atributele îi permit să devină conştient de spiritualşi de fizic. Ca şi simţurile, ca şi senzaţia forţelor diverse pecare le aduce omului activitatea lui în sfera în care se află.

(364-13)

Acest răspuns, destul de obscur, ar putea să se

traducă, după părerea mea, printr-o aluzie la cele cinci simţuri: auzul, mirosul, văzul, pipăitul, gustul. Ea pare să indice că aceste fiinţe spirituale s-au proiectat în corpuri materiale ca să cunoască mai bine şi să

experimenteze aceste simţuri sau senzaţii comune corpurilor fizice.

„Lecturile” lui Edgar Cayce implică în mod indiscutabil o creaţie spirituală urmată de apariţia terestră, sau în materialitate, a acestor suflete sau spirite pure. După părerea mea, aceasta este perfect conform cu conceptul biblic al Creaţiei: „Apoi Dumnezeu a zis: Să

facem un om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza I, 26 etc.). Aici este vorba, cu siguranţă, de o creaţie spirituală. Aceste suflete, sau creaţii spirituale, trebuie să fi existat în altă parte sau la un alt nivel de conştiinţă, în timp ce pe Pământ se dezvolta viaţa animală.

Unele dintre citatele următoare prezintă idei interesante despre prima apariţie a omului pe Pământ.

Din păcate, nu au fost pomenite niciodată. Este sigur, totuşi, că aceste „lecturi” fac aluzie la un timp infinit de îndepărtat. Îl aducem în discuţie ca să demonstrăm că, după Edgar Cayce, era unul dintre locurile unde omul a apărut pentru prima dată pe Pământ sub forma sa materială.

La acea epocă aşadar, cu vreo nouăzeci-o sută de miide ani înainte ca Berbecul să intre în India, trăia pe acestpământ al Atlantidei un anume Ameilius, primul care

notase separarea fiinţelor care locuiau în această parte asferei terestre ca entităţi distincte mascul şi femelă sauindivizi. În ceea ce priveşte forma lor în sens fizic, aceastaera mai mult de natura unor forme de gândire, saucapabile să se mişte în direcţia pe care o lua dezvoltareasau gândirea lor, cam ca amibele în apa iazurilor sau dintr-un lac de astăzi. Luând formă, ca să-şi satisfacă dorinţa aceea ce fusese construit sau adăugat creaţiei lor materiale,fiinţele s-au întărit, cu aspectul corpului uman existent înacea eră, cu acea culoare luată din mediul înconjurător,cum face astăzi cameleonul. Astfel, s-a elaborat o fiinţă subformă roşie sau de culoare, cunoscută mai târziu caaparţinând rasei roşii. Deci, acestea, capabile să