luăm, de exemplu, aceste extrase din „lecturile” făcute de Edgar Cayce în urmă cu zeci de ani, referitoare la o încarnare:
...[Entitatea trăia] în regiunile ocupate azi de statele Utah şi Nevada, pe timpul când primele popoare se separau în grupuri şi familii [...] Entitatea a contribuit la ameliorarea sorţii popoarelor care aveau să se succeadă
pe acest pământ, şi, în ruine, în mungelele şi grotele dinnord-vestul statului New Mexico, putem să vedem picturi şidesene pe care această entitate le-a făcut, în urmă cu vreozece milioane de ani. (2665-2,17 iulie 1925) O altă „lectură” face aluzie la o încarnare într-o regiune care face acum parte din Egipt, dar care atunci era foarte diferită, cum era întreaga geografie a globului.
Câteva explicaţii sunt necesare ca să se poată înţelegepoziţia omului pe planul terestru, căci numeroaseschimbări au survenit din acea epocă a primei stabiliri a
omului pe Pământ. Multe regiuni au dispărut, altele aureapărut, au dispărut fi au reapărut în cursul erelor. Şi înacel timp, numai pământurile pe care le cunoaştem subnumele de Sahara, Tibet, Mongolia, Caucaz şi Norvegiaapar în Asia, în Europa şi în Africa, iar în Americi, Peru,Anzii Cordilieri, câmpiile din Utah, Arizona fi Mexic...
Omul era stabilit atunci în Sahara şi în regiunile de susale Nilului, fluviu care se vărsa în Atlantic, la vest; fluviiledin Tibet şi Caucaz se vărsau în Marea Nordului, cele dinMongolia, în Pacific, cele de pe platourile înalte, în mărilearctice...
Pământul număra atunci o sută treizeci şi trei demilioane de suflete.
Acea epocă se situa în urmă cu zece milioane cinci sutede mii de ani. Când omul a apărut pe plan terestru ca să
domnească asupra globului, s-a manifestat în cinci regiuniîn acelaşi timp: cele cinci simţuri, cele cinci raţiuni, celecinci sfere, cele cinci dezvoltări, cele cinci naţiuni. (5748-1,28 mai 1925)
În 1925, existenţa omului pe pământ se măsura în mii de ani. Ideea că ar fi putut să existe de milioane şi nu de mii de ani era considerată nu numai incredibilă, ci şi grotescă. După cum vom vedea, descoperiri recente au dus foarte departe în timp istoria omenirii. Această
„lectură”, făcută în 1925, poate încă să pară incredibilă
unora, dar deloc ridicolă.
Ce fapte a descoperit ştiinţa modernă care permit acreditarea vechii geografii prezentate de Edgar Cayce?
Avem vreo dovadă oarecare a existenţei omului pe pământ în urmă cu zece milioane cinci sute de mii de ani?
După Istoria geologică a lui C. O. Dunbar, regiunea din New Mexico avea deja aspectul ei actual şi se pot descoperi grote vechi de o sută de mii de secole.
La 10 august 1958, New York Times publica un articol,
în
suplimentul
său
ştiinţific,
intitulat:
„Descoperirea în Italia a unui schelet uman, care ar fi mai vechi decât strămoşii noştri”. Această descoperire se datora profesorului Johannes Huerzeler, de la Universitatea din Bâle; scheletul se afla la o adâncime de o sută de metri, într-o mină de cărbuni din Italia. Vârsta sa a fost stabilită, prin analizele şi testele uzuale, la zece milioane de ani. Profesorul Huerzeler cita mai multe detalii care îi permisesem să ajungă la concluzia că acele resturi erau cele ale unui umanoid şi nu ale unei maimuţe mari: „Faţa este scurtă, contrar celei alungite a maimuţei; nu are acel spaţiu, caracteristic maimuţelor, între incisivi şi canini; incisivii sunt înfipţi vertical, în timp ce incisivii maimuţelor sunt înclinaţi spre exterior; caninii sunt mai mici decât colţii maimuţelor; bărbia este rotunjită, nu ascuţită; nările sunt înguste, nu turtite; cei trei molari ai mandibulei sunt caracteristici omului, nu maimuţei, şi astfel se găseşte un orificiu care permite trecerea unui nerv uman”.
În jurul fosilei umanoide s-au găsit - remarcabil păstrate - resturi de animale şi plante „actuale” vechi de zece milioane de ani: un castor, un carnivor mare, două
antilope, un porc, un mastodont şi fosile de stejar, de laur şi de eucalipt.
Descoperirea profesorului Huerzeler nu este un incident izolat. În 1872, un paleontolog francez extrăsese deja fragmente fosile dintr-o creatură umanoidă, într-o regiune minieră din Toscana. La acea vreme au fost considerate oseminte de maimuţă. În 1933, profesorul Huerzeler s-a interesat de aceste fragmente şi, după ce a studiat un maxilar, a fost convins că nu putea să fie vorba de un maxilar de maimuţă. În 1956, după douăzeci şi trei de ani de studii şi cercetări, profesorul elveţian a prezentat rezultatul lucrărilor sale unei reuniuni a Fundaţiei Wenner-Green de cercetări antropologice. El a stârnit interesul profesorului Helmut de Terra, de la Universitatea Columbia.
Finanţaţi de Fundaţia Wenner-Green, Huerzeler şi de Terra au lucrat timp ce douăzeci şi opt de luni şi au descoperit scheletul umanoid. Concluziile lor au fost următoarele:
„Dacă omul a avut un strămoş comun, acesta nu a fost nici o maimuţă, nici un om-maimuţă, ci un individ ce prezenta caracteristici proprii - nici maimuţă, nici om -, care trăia într-un timp deosebit de îndepărtat al evoluţiei mamiferelor, poate chiar în urmă cu o sută de milioane de ani. Deocamdată, nimeni nu poate să ştie cum arăta acest bloc de argilă primordial din care au provenit omul şi maimuţa. Dar este sigur că această fiinţă nu era nici una, nici alta. Acum trebuie să se descopere nu o verigă
lipsă imaginară, ci un nou tipar, din care au provenit omul şi maimuţa, pentru ca fiecare să-şi urmeze evoluţia proprie”.
Foarte mult timp, cele mai vechi relicve umane au fost, pentru savanţi, „Sinantropul” sau „omul de Java”, a cărui vârstă era estimată la cinci sute de mii de ani.
Totuşi, chiar mai înainte de descoperirea profesorului Huerzeler, profesorul Robert Broom găsise, lângă
Johannesburg, în Africa de Sud, maxilarul unui om-maimuţă gigant. În 1949, un articol ilustrat din revista Life prezenta această descoperire, precum şi pe cea a fragmentelor fosile ale unui pigmeu. Acelaşi articol, menţiona şi lucrările profesorului L.S.B. Leakey, în Africa, despre care va fi deseori vorba mai departe, în 1960, Cleveland Plain Dealer anunţa descoperirea, de către Leakey, a „Zinjantropului”, fiinţa omenească cea mai veche din lume, în vârstă de şase sute de mii de ani.
Leakey făcuse săpături în trecătoarea Olduvai din Tanganika. În 1963, el a dezgropat oasele unui om preistoric diferit, care i s-a părut şi mai vechi. În 1964, testele cu carbon 14 au permis o datare şi mai precisă a acestor fragmente, botezate Homo habillis, stabilindu-le o vechime de 1.850.000 de ani. În 1965, Leakey, într-o conferinţă intitulată „Originile Omului”, ţinută la Universitatea din Chicago, şi-a prezentat descoperirile şi a anunţat-o pe a treia, a unui hominid numit
„Pitecantropinul”, alături de care fuseseră găsite unelte primitive.
Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. La 15
ianuarie 1967, Virginia Pilot anunţa descoperirea de către Leakey a unor oseminte aparţinând unei creaturi numite Kenyapitecus africanus, a cărei vârstă era estimată cam între paisprezece şi douăzeci de milioane de ani. Articolul menţiona şi alte descoperiri datorate unui paleontolog de la Harvard, îndeosebi cea a unui os de cot, vechi de peste 2.300.000 de ani.
În sfârşit, în ianuarie 1967, a fost descoperit craniul zis „de la Budapesta”, într-o carieră din apropierea capitalei ungare, descoperire făcută de arheologul Laszlo Vertes. Craniul, vechi de 500.000 de ani, era cel al unui Homo sapiens, unul dintre strămoşii noştri direcţi.
Astfel, cercetările şi descoperirile recente au confirmat tot timpul „lecturile” lui Edgar Cayce.
Astăzi este stabilit, în mod ştiinţific, faptul că omul este mult mai bătrân decât se credea chiar la începutul secolului XX, un fapt pe care Edgar Cayce îl dezvăluia în urmă cu vreo optzeci de ani.
Dar ce legătură are asta cu Atlantida? Şi, mai întâi, unde se afla acest continent? Să cităm o „lectură”
generală datând din 1932:
