Edgar Cayce

PREFAŢĂ - Cine a fost Edgar Cayce

Cele şase lucrări consacrate celui care era numit

„Omul Misterului” s-au vândut în peste un milion de exemplare şi alte zece cărţi i-au povestit viaţa şi capacităţile sale excepţionale. S-au scris despre el sute de articole, din 1900 şi până în zilele noastre. Cine a fost aşadar Edgar Cayce?

Totul depinde de punctul de vedere al fiecăruia.

Pentru mulţi dintre contemporanii săi, Edgar Cayce „în stare trează” era un fotograf talentat. Alţii, îndeosebi copiii, admirau şi iubeau în el un profesor ocazional înţelegător şi afectuos. Familia îl considera un tată şi un soţ admirabil.

Edgar Cayce „adormit” avea însă o cu totul altă

personalitate. Era un „clarvăzător”, cunoscut aproape în toată lumea, apreciat şi chiar venerat; mulţi au fost convinşi că le-a salvat viaţa. În această stare secundă, Edgar Cayce era un diagnostician extraordinar, un profet şi un interpret erudit al Bibliei.

De mic copil, la ferma unde se născuse, la 18 martie 1877, lângă Hopkinsville, în statul Kentucky, Edgar

Cayce avea o putere ciudată de percepere, care depăşea de departe capacitatea celor cinci simţuri. La vârsta de şase sau şapte ani, el a povestit părinţilor săi că putea să

stea de vorbă cu „viziuni” şi să vadă veri sau prieteni ai familiei morţi de puţin timp. Natural, părinţii au pus toate astea pe seama imaginaţiei exacerbate a unui copil singuratic, influenţat de adunările religioase şi confesiunile publice, foarte frecvente în acea regiune. Mai târziu, dormind cu capul pe una dintre cărţile de şcoală, a reuşit să obţină un fel de memorie fotografică, ce i-a permis să facă progrese fulgerătoare la şcoala din sat.

Această capacitate s-a atenuat totuşi, iar Edgar a fost nevoit să renunţe la studii la vârsta de treisprezece ani, ca să muncească.

În 1898, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, a devenit reprezentantul unei fabrici de hârtie de scrisori. Cam tot atunci, a suferit de un fel de paralizie a muşchilor laringelui, care l-a lăsat practic fără vorbire. Întrucât medicii s-au dovedit neputincioşi în a găsi o cauză fizică

acestei stări, s-a recurs la hipnoză, care nu a reuşit mai mult decât leacurile.

În cele din urmă, în disperare de cauză, Edgar i-a cerut unui prieten să-l ajute să reintre în somnul hipnotic, care îi permisese să înveţe pe de rost lecţiile când era copil. Acest prieten i-a dat ordinele necesare şi, după ce a intrat în transă, Edgar a atacat propria sa problemă. Şi-a prescris medicamente şi exerciţii care i-au înapoiat vorbirea şi i-au vindecat muşchii atrofiaţi.

Un grup de medici din Hopkinsville şi din Bowling Green, din Kentucky, a profitat de acest talent deosebit pentru a supune diagnosticării sale propriii pacienţi. Au descoperit curând că Edgar Cayce avea pur şi simplu nevoie de numele şi adresa bolnavului, pentru a intra în contact telepatic cu spiritul şi corpul acestei persoane, indiferent unde ar fi fost, la fel de uşor ca şi cum ar fi stat de vorbă cu ea în aceeaşi încăpere. Nu avea nevoie de informaţii despre boală sau despre cauzele ei.

Când Edgar Cayce a murit, în ziua de 3 ianuarie 1945, la Virginia Beach, statul Virginia, a lăsat peste paisprezece mii de transcrieri stenografice detaliate ale consultaţiilor psihice date unui număr de peste de opt mii de persoane, timp de patruzeci şi trei de ani. Aceste documente sunt numite „lecturi”.

Ele constituie o bibliotecă impresionantă şi este, cu siguranţă, cea mai importantă colecţie de rapoarte psihice provenind de la un singur individ. Azi au fost clasificate, repertoriate, cu corespondenţa respectivă, şi se află la dispoziţia psihologilor, studenţilor, scriitorilor şi savanţilor, care vin zilnic, în număr din ce în ce mai mare, să le studieze.

Acest clasament indică faptul că aproximativ şaizeci la sută dintre aceste „lecturi” reprezintă diagnostice medicale, douăzeci la sută „lecturi de viaţă” şi restul, grupate sub denumirea „diverse”, constituie „lecturi” pe teme spirituale sau mentale, interpretarea unor vise şi o mulţime de alte subiecte.

Fundaţia Edgar Cayce, cu sediul în Virginia Beach, a fost înfiinţată în scopul conservării acestor „lecturi”. O

societate de cercetare şi de studiu, fără scop lucrativ -

Association for Research an Enlightenment (ARE), cutia poştală 595, Virginia Beach, Virginia 23451 a fost fondată

în anul 1932. Ea continuă să indexeze şi să catalogheze informaţii provenind din lumea întreagă, să deschidă

anchete, să finanţeze experienţe şi să organizeze conferinţe şi seminarii având legătură cu aceste „lecturi”.

Oricine poate să facă parte din această asociaţie.

Acest volum este consacrat „lecturilor de viaţă” ale lui Edgar Cayce, în special celor care menţionează

precedentele încarnări în Atlantida. Ele descriu existenţa trecută - a celor care veniseră să-l consulte - pe continentul înghiţit de ape cu o precizie extraordinară, şi au fost făcute între 1923 şi 1944. Este, cu siguranţă, dosarul cel mai tulburător, cel mai fantastic şi cel mai straniu constituit vreodată.

Ne-ar fi uşor să aducem o dovadă de netăgăduit a capacităţilor lui Edgar Cayce alegând acele „lecturi” care au fost confirmate şi probate. Dar ar însemna să-i fac o mare nedreptate. Se ştie că Edgar Cayce nu l-a citit niciodată pe Platon, nici vreo carte despre Atlantida şi că, în realitate, nu ştia absolut nimic despre acest subiect atât de controversat. Dacă inconştientul său a putut să-l abordeze, dând referinţe, făcând corelaţii între legende şi scrierile din Antichitate sau din timpurile vechi, asta constituie, după părerea noastră, exemplul cel mai

frapant de clarviziune telepatică ce se poate imagina.

Înlănţuirea riguroasă a faptelor revelate în aceste

„lecturi”, care se eşalonează pe o durată de mai bine de douăzeci de ani, este stupefiantă, cu atât mai mult cu cât se referă la sute de „entităţi” diferite. Aceste relatări îl vor duce pe cititor foarte departe în trecut, în preistorie, mit şi legendă, şi, de asemenea, în viitorul îndepărtat sau imediat, viitor în mişcare, viitorul unor mutaţii mai mult decât tulburătoare. Indiferent că sunteţi amator de SF, de romane de anticipaţie, de istorie, curios, interesat de psihism sau, simplu, pasionat de relatări captivante, veţi găsi în aceste pagini un concept în întregime nou al apariţiei omului pe Pământ, al evoluţiei sale, al raporturilor cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Toate „lecturile” citate sunt autentice; am schimbat doar numele persoanelor. Cifrele de după citate reprezintă numărul de clasament al „lecturii” respective, pentru ca aceia care vor să afle mai multe informaţii să

poată consulta arhivele Fundaţiei Edgar Cayce de la Virginia Beach.

LEGENDA ATLANTIDEI

Găsim cea mai veche referire cunoscută la Atlantida în două dintre dialogurile lui Platon (Timaios şi Critias), care datează din secolul al V-lea î.Hr. Relatând o conversaţie între Solon şi preoţii egipteni din Sais, Platon vorbeşte despre Atlantida ca despre mare insulă

continentală, situată în Oceanul Atlantic, care a fost înghiţită de valuri în urma unui cataclism vulcanic, în urmă cu vreo nouă mii de ani.

De la Platon, Atlantidei i-au fost consacrate sute de lucrări şi de articole, cele mai multe scrise în cursul ultimelor două secole. Unii autori au încercat să

demonstreze că ceea ce relata Platon nu era doar posibil, ci şi probabil. Alţii s-au străduit să-i denigreze teza, să

dovedească faptul că Atlantida era doar un mit sau încercând să împace legenda şi raţiunea schimbând datele şi locurile.

O mare parte din literatura consacrată Atlantidei se datorează ocultiştilor, şarlatanilor şi excentricilor. De aceea adevăraţii savanţi se feresc şi preferă să nu abordeze acest subiect.

Câţiva autori din Evul Mediu au făcut aluzie la acest continent legendar, dar scriitorii demni de încredere nu s-au temut, într-o perioadă mai recentă, să studieze subiectul. Lucrarea cea mai cunoscută şi, probabil, cea mai populară este cea a lui Ignatius Donnelly - Atlantida,

lumea antediluviană. Publicată în 1882, ea a apărut într-o nouă ediţie - revizuită şi corectată de Egerton Sykes - în anul 1949. Nici o carte apărută înainte sau după această

dată nu adună atâtea informaţii geologice, arheologice şi legendare, nu aduce atât de multe elemente elocvente în sprijinul susţinerii tezei existenţei Atlantidei.

Argumentaţia lui Donnelly se bazează în cea mai mare parte pe similitudinile existente între culturile din Egiptul antic şi cele ale indienilor din America Centrală

sau America de Sud. De o parte şi de alta a Atlanticului, strămoşii noştri îndepărtaţi cunoşteau calendarul de 365

de zile, practicau îmbălsămarea, construiau piramide, numărau printre tradiţiile lor pe cea a potopului etc.

Donnelly afirmă, cu dovezi, că atât cultura egiptenilor, cât şi a indienilor din America sunt originare din Atlantida, dezvoltându-se la est şi la vest, în urma prăbuşirii în adâncuri a continentului. Această moştenire atlantă, după spusele lui Donnelly, ar explica de ce bascii sunt diferiţi de vecinii lor, prin limbă şi aspect fizic. „Basca este singura limbă neariană din Europa Occidentală.1' Tot aşa, indigenii din insulele Canare nu seamănă cu nici un grup sau trib african şi practică mumificarea morţilor.

Donnelly scrie că Spania, Portugalia şi insulele Canare erau locuri de refugiu ideale pentru cei care părăseau Atlantida scufundată. El compară astfel numele unor oraşe şi localităţi din Asia Mică cu cele ale unor sate din America Centrală, care purtau deja un nume înainte de sosirea primilor conchistadori: