niciodată! Şi totuşi (recunoscu Moody) Lauderback păstrase scrisorile lui Wells – le păstrase, şi le citise, şi le recitise, căci cele vechi erau foarte uzate, şi fuseseră împăturite şi reîmpăturite de nenumărate ori. Şi se dusese până la coliba lui Crosbie Wells în Valea Arahura, sosind acolo, din păcate, cu doar o jumătate de ceas prea târziu.
Dar pe urmă Moody îşi mai aminti ceva. Lauderback o avusese drept amantă pe Lydia Wells! Soţia fratelui său fusese amanta lui!
— Inadmisibil, spuse Moody cu voce tare.
Sări în picioare şi începu să patruleze prin cameră. Era un gest extraordinar de crud! Era inuman! Făcu nişte calcule în minte. Crosbie Wells fusese pe terenurile aurifere de la Dunstan
şi de la Kawarau, iar în tot acest timp fratele, pe care el dorea atât de mult să-l întâlnească, era în Dunedin, punându-i coarne!
Era posibil oare ca Lauderback să nu fi ştiut chiar nimic despre această conexiune? Puţin probabil, din moment ce Lydia Wells luase numele soţului ei!
Moody se opri. Nu, îşi zise el. Lauderback îi spusese explicit lui Balfour că el nu ştiuse că Lydia Wells era măritată pe toată
durata relaţiei lor amoroase. Cât timp fuseseră împreună, ea îşi folosise numele de fată, Greenway. Abia când Francis Carver s-a întors de la închisoare – prezentându-se drept Francis Wells –, a aflat şi Lauderback că Lydia era măritată şi că numele ei era, de fapt, Lydia Wells, ceea ce însemna că el, Lauderback, îi pusese coarne soţului ei. Moody răsfoi teancul de scrisori până o găsi pe cea datată august, în anul precedent. Da, Crosbie Wells specificase clar că îi spusese soţiei despre legătura lui de rudenie cu politicianul. Prin urmare, Lydia Wells ştiuse de existenţa fratelui nelegitim al lui Lauderback chiar de la începutul relaţiei lor amoroase, şi mai ştiuse, în plus, că pentru Lauderback subiectul acesta era, probabil, extrem de delicat şi personal, din moment ce nu răspunsese nici măcar o dată la scrisorile lui Crosbie. Poate, se gândi Moody, căutase să se încurce cu Lauderback tocmai pentru a putea exploata acea legătură de rudenie secretă.
Păi, femeia aceasta era o profitoare! Se folosise de ambii fraţi şi îi ruinase pe amândoi! Căci un alt lucru era acum clar: averea prin care Lauderback fusese şantajat nu provenise nicidecum din lotul de minerit revendicat de Carver. Întreaga sumă de bani fusese furată de la Crosbie Wells; el fusese cel care descoperise un filon de aur pe terenurile aurifere de la Dunstan, aşa cum reieşea limpede din corespondenţa lui! Asta însemna că Lydia Wells îl trădase pe Wells, divulgând secretul acestuia lui Francis Carver, cu ajutorul căruia urzise apoi un plan pentru a fura averea lui Wells şi pentru a-l şantaja pe Lauderback, scopul celor doi fiind să se îmbogăţească şi, pe deasupra, să devină şi mândrii proprietari ai barcului Godspeed. În mod evident, lui Lauderback îi era ruşine în privinţa fratelui nelegitim, ceea ce doamna Wells, ca amantă a lui, sesizase probabil de la bun început; apoi, uneltise cu şiretenie cum să folosească mai bine acest sentiment de ruşine drept o pârghie de şantaj.
Brusc, lui Moody îi zvâcni inima în piept. Asta era „miraza” –
informaţia secretă prin care Francis Carver îl lucrase pe Lauderback şi se asigurase că acesta nu va crâcni la vânzarea
barcului Godspeed. Căci Carver se prezentase drept Francis Wells, dându-i motive lui Lauderback să creadă că el şi Crosbie erau fraţi: fii de târfă amândoi, crescuţi în acelaşi bordel, născuţi poate din aceeaşi mamă! Lui Crosbie Wells i se dăduse acel nume de familie de la preotul parohiei în care se afla lupanarul, or, nu era nicidecum neverosimil ca, de fapt, Crosbie Wells să mai fi avut şi alţi fraţi, de aceeaşi mamă cu el, dacă mama lui era prostituată. În ce hal exploataseră slăbiciunile lui Lauderback şi îi forţaseră mâna!
Crosbie Lauderback, se gândi dintr-odată Moody, simţind un val de compasiune pentru acel om. Şi-l imagina pe Wells mort în coliba lui din Valea Arahura, cu o mână încleştată pe o sticlă
goală, cu obrazul pe masă, cu ochii închişi. Cu câtă cruzime se învârtea pentru unii roata destinului! Cât de împietrită avusese Lauderback inima încât toate aceste rugăminţi fierbinţi să nu-l înduplece nicidecum să rupă tăcerea! Şi cât de lamentabil că
sărmanul Crosbie Wells asistase de la distanţă la ascensiunea fratelui său pe parcursul acelui deceniu, urmărind cum acesta urcase în ierarhia politică, de la Consiliul regional până la Parlament – şi asta în timp ce el, bastardul, se chinuia de unul singur, în umezeală şi frig.
Şi totuşi, Moody nu-l putea condamna total pe Lauderback.
Politicianul îl vizitase pe fratele lui, până la urmă, deşi cu ce intenţie, Moody nu ştia. Poate că intenţiona să repare răul făcut prin acei treisprezece ani de tăcere îndârjită. Poate că avusese de gând să-i ceară iertare fratelui său vitreg, să îl vadă la faţă, să îi rostească numele, să dea mâna cu el.
Moody avea lacrimi în ochi. Înjură, fără prea mult năduf, se şterse cu dosul palmei pe faţă, simţind o amară afinitate cu acel pustnic răposat, un om pe care nu-l văzuse niciodată şi pe care nu-l va cunoaşte niciodată. Căci exista o cumplită similitudine între situaţia lui Crosbie Wells şi situaţia lui. Crosbie Wells fusese abandonat de tatăl lui, la fel ca Moody. Crosbie Wells fusese trădat de fratele lui, la fel ca Moody. Crosbie Wells se strămutase pe faţa sudică a pământului în căutarea fratelui său, la fel ca Moody – şi acolo fusese respins cu dispreţ şi adus la sapă de lemn, ajungând să-şi sfârşească zilele în singurătate.
Moody îndreptă maşinal marginile scrisorilor. Trebuia să fi chemat slujnica de-acum o oră şi să-i fi cerut să ia cufărul din odaie; putea da naştere la suspiciuni, dacă mai pregeta mult. Se întreba cum era mai bine să facă. Nu avea suficient timp ca să
copieze întreaga corespondenţă. Era mai bine oare să pună
scrisorile la loc în ascunzătoarea de sub capac? Sau mai bine să
le fure? Şi să le predea autorităţilor competente, aici, în Hokitika?
Cu siguranţă, puteau constitui documente pertinente pentru cazul în speţă, iar, în eventualitatea în care dosarul ajungea la Curtea Supremă, valoarea lor era incontestabilă.
Traversă odaia şi se aşeză pe marginea patului, cugetând la toate astea. Putea să-i trimită lui Löwenthal scrisorile, cu instrucţiuni de a fi publicate, la rând şi în întregime, în West Coast Times. Putea să i le trimită lui George Shepard, directorul închisorii, cerându-i sfatul. Putea să i le arate prietenului său Gascoigne, în care avea încredere. Putea să-i convoace pe cei doisprezece bărbaţi la Coroana şi să le solicite opinia. Putea să le expedieze Comisarului regal care răspundea de terenurile aurifere sau, mai bine chiar, judecătorului. Dar în ce scop? Ce ar fi ieşit din asta? Cine ar profita de pe urma informaţiilor? Greu de decis, oftă Moody, cu palmele lipite una de cealaltă.
Într-un târziu, Moody adună scrisorile într-un teanc, legă
sfoara exact aşa cum fusese nodul iniţial şi puse pachetul la loc, în căptuşeala cufărului. Potrivi la loc bara de lemn în încuietoare, şterse capacul cufărului, după care se trase înapoi ca să fie sigur că totul arăta exact aşa cum fusese la început. Apoi îşi puse pălăria pe cap, îşi îmbrăcă mantoul, ca şi cum tocmai se întorsese acasă de la restaurantul Maxwell, şi sună din clopoţel.
Aproape imediat slujnica urcă tropăind scara, iar el, pe un ton de profundă exasperare, îi spuse că îi aduseseră în odaie un cufăr care nu era al lui. Îşi luase libertatea de a deschide cufărul şi de a citi numele înscris pe interiorul capacului: geamantanul îi aparţinea domnului Alistair Lauderback, un personaj pe care el nu îl întâlnise niciodată, care cu siguranţă nu locuia la Hotelul Coroana şi al cărui nume nu semăna câtuşi de puţin cu al său.
Probabil, cufărul lui fusese trimis din greşeală la hotelul domnului Lauderback – care o fi fost acela. Intenţiona să îşi petreacă după-amiaza la sala de biliard de pe strada Stafford şi solicita ca acea greşeală să fie corectată în orele cât el avea să
lipsească, deoarece era extrem de important pentru el să îşi recupereze lucrurile personale cât mai repede cu putinţă: urma să participe la sindrofia cu „băuturi şi conversaţii” oferită de văduvă la Norocul Drumeţului în acea seară şi dorea să arate prezentabil acolo. Mai adăugă, înainte de a părăsi hotelul, că era extrem de nemulţumit de ceea ce i se întâmplase.
O LUNĂ DE ZILE FĂRĂ DE LUNĂ
În care, în sfârşit, Norocul Drumeţului se deschide pentrupublic.
Firma atârnată la intrarea în Norocul Drumeţului fusese repictată, astfel încât silueta fudulă a bărbatului cu bocceaua spânzurată de un băţ sprijinit pe umăr mergea acum sub un cer înstelat. Dar Mannering nu şi-a dat seama că stelele formau o constelaţie deasupra omului zugrăvit acolo. A ridicat privirea spre firmă doar fugitiv, în timp ce urca treptele verandei, observând însă alte schimbări: ciocănaşul de la uşă fusese lustruit, ferestrele erau spălate, ştergătorul pentru picioare fusese înlocuit, iar în plăcuţa de lângă intrare apăruse o altă carte de vizită:
DOAMNA LYDIA WELLS, MEDIU,
DEZVĂLUIE SECRETELE SPIRITELOR
ŞI PREZICE VIITORUL
Când a ciocănit la uşă, a auzit glasuri de femei şi apoi paşi repezi pe scară. A aşteptat, sperând să vină să-i deschidă Anna.
S-a auzit un zornăit când lanţul a fost scos. Mannering şi-a pipăit nodul cravatei şi s-a îndreptat de spate, uitându-se la imaginea lui oglindită vag în geam.
Uşa se deschise.
— Dick Mannering!
Mannering era dezamăgit, dar nu lăsă să se vadă.
