Lydia râse.
— Oh, Doamne. Păi, nu se mai poate face nimic, presupun. E
prea târziu, în faza asta. Va trebui să anulez toată serata.
— Dar Anna? întrebă Mannering. Ea ce culoare va pună în seara asta?
— Negru, dacă vrei să ştii, spuse doamna Wells. Fiindcă şi ea e în doliu.
— Aţi zbârcit-o, spuse Mannering. Toată afacerea s-a dus de râpă. Şi asta din cauza rochiilor voastre. De parcă v-aţi fi pus singure beţe în roate, ha? Un fiasco – v-aţi încurcat în propria vestimentaţie!
Dar doamna Wells nu mai zâmbea.
— Eşti ireverenţios, spuse ea, permiţându-ţi să iei în derâdere simbolurile unei adânci îndurerări.
— Amândoi suntem ireverenţioşi, doamnă Wells.
Se priviră în ochi câteva clipe, fiecare scrutând expresia celuilalt.
— Eu am cel mai mare respect pentru şarlatani, spuse Mannering după aceea. Nu s-ar putea altfel, din moment ce mă
număr şi eu printre ei! Dar prezicerea viitorului – asta-i o jalnică
şarlatanie, doamnă Wells, îmi pare rău s-o spun pe şleau, dar aşa se cheamă că e.
Expresia ei continua să fie precaută; pe un ton lejer, spuse:
— Cum aşa?
— Nu e altceva decât o înşelătorie, spuse Mannering pe un ton energic. Spune-mi mie numele celui care urmează să parieze contra mea. Vinde-mi mie pontul ca să pot câştiga la următorul pariu. Spune-mi calul câştigător la cursele de săptămâna viitoare. Nu-mi spui, aşa-i? Nu-mi spui... fiindcă nu ştii!
— Văd că îţi place să te îndoieşti, domnule Mannering.
— Sunt un vulpoi bătrân la joaca asta, să ştii, doamnă Wells.
— Da, spuse văduva uitându-se mai departe la el. Adori să te îndoieşti.
— Spune-mi calul câştigător la cursele de săptămâna viitoare, şi n-o să mă mai îndoiesc.
— Nu pot.
— Ai văzut că am dreptate? zise Mannering desfăcând mâinile demonstrativ.
— Nu pot, fiindcă solicitându-mi un asemenea lucru, dumneata nu-mi ceri să-ţi prezic viitorul, ci să îţi dau o dovadă
necontroversabilă a capacităţilor mele. De-asta nu pot să fac ce-mi ceri. Eu sunt prezicătoare, nu logiciană.
— O prezicătoare nepricepută totuşi, dacă nu poţi ghici ce va fi duminica viitoare.
— Una dintre primele lecţii care se învaţă în această
disciplină este că nimic în privinţa viitorului nu este necontroversabil, spuse doamna Wells. Motivul este foarte simplu: destinul unei persoane se schimbă în timp ce i-l prezici.
— Îţi aranjezi viitorul, cum s-ar spune, cu acest argument.
Lydia Wells săltă un pic bărbia.
— Dacă ai fi un jocheu care urmează să participe la o cursă
de cai şi ai veni la mine să mă întrebi dacă vei avea noroc, situaţia ar fi cu totul alta, în cazul acesta. Dacă ţi-aş prezice că
norocul nu-ţi va surâde, probabil că ai călări prost, fiindcă ai fi demoralizat; dacă ţi-aş da o previziune favorabilă, probabil că ai călări plin de încredere şi ai ieşi bine.
— Perfect – dar eu nu sunt un jocheu, spuse Mannering. Dar
sunt un parior care vrea să mizeze cinci lire pe o iapă numită
Irish – ăsta-i adevărul – şi te rog pe dumneata să-mi spui ce şanse am să câştig. Ce-mi prezici?
Lydia Wells surâdea.
— Mă îndoiesc că norocul dumitale s-ar putea schimba prea mult dacă ai pierde sau dacă ai câştiga cinci lire la curse, domnule Mannering; şi, în orice caz, tot se cheamă că, de fapt, cauţi dovezi. Hai, vino în salon.
Înăuntru, Norocul Drumeţului mai amintea prea puţin de localul sordid în care doamna Wells îl primise pe Aubert Gascoigne în urmă cu trei săptămâni. Văduva comandase draperii, mobilier nou şi suficiente suluri de tapet din hârtie, înfăţişând un model pregnant cu trandafiraşi şi spini; înrămase sub sticlă o serie de ilustraţii exotice, zugrăvise casa scării, spălase ferestrele şi tapetase ambele încăperi de la stradă.
Făcuse rost de un pupitru înalt, pe care să-şi pună almanahul, şi adusese câteva lămpi de masă, cu abajur din dantelă în falduri, pe care le amplasase în diferite locuri prin fostele camere din faţă
ale hotelului, pentru a crea o atmosferă mai mistică. Mannering se pregătea să remarce cu voce tare aceste transformări, dar cuvintele îi amuţiră pe buze.
