Pe lângă vechea cale ferată Ellis, erau împrăştiate maldăre ruginite de piese de maşini şi unelte de minerit – ciocane, pene, distanţiere şi alte unelte – pe care nimeni, nici măcar senatorul Simon, nu le mai putea deosebi. Strungul imens al companiei Ellis Granite, mai mare chiar decât un motor de locomotivă, ruginea în pădurile din apropiere şi n-avea să mai fie vreodată mutat de-acolo. Strungul, mizerabil şi acoperit de nămol şi buruieni agăţătoare, părea că fusese alungat acolo, ca un fel de pedeapsă.
Cele 140 de tone de piese mecanice se degradau într-o încleştare mânioasă. Cabluri ruginite de lungimea unui piton stăteau pitite în iarba din jur.
Cei trei, Webster Pommeroy, senatorul Simon Addams şi Ruth Thomas, se îndreptau încet către casa Ellis, ducând cu ei colţul de elefant. Urcară strada Ellis şi trecură pe lângă calea ferată Ellis. Nu râdeau, nici măcar nu zâmbeau. Casa Ellis nu era un loc pe care vreunul dintre ei să-l viziteze prea des.
— Nu ştiu de ce ne batem noi capul cu asta, spuse Ruth. Nici măcar n-o să fie acasă.
E încă în New Hampshire. Se întoarce abia sâmbăta viitoare.
— Anul ăsta a venit mai repede pe insulă, spuse senatorul.
— Ce vrei să spui?
— Anul ăsta domnul Ellis a venit pe optsprezece aprilie.
— Glumeşti.
— Nu glumesc.
— E-aici? În tot timpul ăsta a fost aici? De când m-am întors eu de la şcoală?
— Exact.
— Mie nu mi-a spus nimeni.
— Dar ai întrebat pe cineva? N-ar trebui să fii aşa surprinsă. Lucrurile s-au schimbat la casa Ellis. Nu mai e ca altădată.
— Ei bine, cred c-ar fi trebuit să ştiu asta.
— Aşa e, Ruthie. Cred c-ar fi trebuit să ştii.
Senatorul alunga ţânţarii de pe cap şi gât în timp ce mergea, cu un evantai făcut din frunze de ferigă.
— Mama ta vine pe insulă vara asta, Ruth?
— Nu.
— Ai văzut-o pe mama ta anul ăsta?
— Nu prea.
— Serios? Anul ăsta n-ai fost în vizită la Concord?
— Nu prea.
— Mamei tale îi place să locuiască la Concord?
— Se pare că da. Locuieşte acolo de suficient timp.
— Pun pariu că are o casă frumoasă. E frumoasă?
— Ţi-am spus de-un milion de ori că e frumoasă.
— Ştii c-au trecut zece ani de când n-am mai văzut-o?
— Şi asta mi-ai mai spus de-un milion de ori.
— Deci spui că vara asta nu vine să viziteze insula?
— Niciodată nu vine, spuse deodată Webster Pommeroy. Nu înţeleg de ce toată
lumea vorbeşte despre ea.
Asta puse punct conversaţiei. Cei trei nu mai schimbară nici o vorbă mult timp, după care Ruth spuse:
— Domnul Ellis chiar a venit aici pe optsprezece aprilie?
— Chiar a venit, răspunse senatorul.
Era o veste neobişnuită, uimitoare. Familia Ellis ajungea întotdeauna pe insula Fort Niles în a treia sâmbătă a lunii iunie, încă din 1883. Restul anului locuiau în Concord, New Hampshire. Primul cap al familiei Ellis, doctorul Jules Ellis, începuse acest obicei în 1883, mutându-şi pe timpul verii familia pe insulă, ca să fugă de bolile oraşului şi ca
să-şi supravegheze compania de granit. Localnicii nu ştiau prea bine ce fel de doctor era în fond Jules Ellis. Cu siguranţă nu se comporta ca un medic. Se comporta mai degrabă ca un industriaş. Dar asta se întâmpla în alte timpuri, după cum îi plăcea senatorului să sublinieze, când un om putea avea mai multe îndeletniciri. Aşa ceva se întâmpla în trecut, când un om putea să se ocupe în paralel de mai multe lucruri.
Nici unul dintre localnicii de pe Fort Niles nu-i simpatiza pe cei din familia Ellis, dar aveau un ciudat sentiment de mândrie că doctorul Ellis alesese să-şi construiască
vila pe Fort Niles, nu pe Courne Haven, cu toate că Ellis Granite se întindea şi acolo.
Dar motivul lor de mândrie nu era prea întemeiat; insularii n-aveau de ce să se simtă
