Anii au trecut. Pescuitul s-a schimbat, de la undiţă la năvoade şi de la cod la merluciu. Şi bărcile au evoluat, iar fermele nu-şi mai găseau locul pe insule. Pe Courne Haven a fost ridicată o primărie, iar pe Fort Niles – un pod peste Murder Creek.
Telefonul a fost adus pe insule în 1895, printr-un cablu submarin, iar până în 1918 mai multe case aveau electricitate. Comerţul cu granit a decăzut şi a ajuns în cele din urmă
la faliment, odată cu apariţia betonului. Populaţia s-a redus, aproape la fel de repede precum crescuse. Tinerii au plecat de pe insule să muncească în fabricile din oraşele mari. Numele vechi au început treptat să dispară din registre. Ultimii membri ai familiei Boyd de pe Courne Haven au murit în 1904. Pe Fort Niles nu mai exista nici un O’Donnell după 1910, iar cu fiecare deceniu al secolului XX numărul familiilor de pe Courne Haven şi Fort Niles a continuat să scadă. Puţin locuite odinioară, insulele au redevenit pustii.
Bună convieţuire – iată de ce aveau nevoie, şi asta dintotdeauna, cele două insule.
Atât de izolaţi de restul lumii, atât de asemănători ca temperament, ereditate şi trecut istoric, locuitorii insulelor Courne Haven şi Fort Niles ar fi trebuit să trăiască în bună
vecinătate. Aveau nevoie unii de alţii şi ar fi trebui să se ajute reciproc. Ar fi trebuit să
împartă resursele şi greutăţile şi să coopereze în toate. Şi poate aşa ar fi reuşit să fie vecini buni, iar destinul lor n-ar mai fi însemnat un lung şir de conflicte. Pentru prima dată în aproape două secole de existenţă între cele două insule ar fi domnit, fără
îndoială, pacea. Poate dacă oamenii de pe Fort Niles şi Courne Haven ar fi rămas simpli fermieri sau pescari, ar fi fost cei mai buni vecini. N-avem de unde să ştim ce-ar fi fost, pentru că, în cele din urmă, au devenit pescari de homari. Şi asta a pus punct oricărei bune vecinătăţi.
Homarii nu cunosc hotare. Şi, de aceea, nici pescarii de homari nu le cunosc. Îi caută pretutindeni unde s-ar putea ascunde, adică de-a lungul întregii coaste, unde apa e rece şi puţin adâncă. Se bat pentru cele mai bune locuri de pescuit. Îşi taie calea unii altora, îşi încâlcesc năvoadele, se pândesc şi-şi fură unii altora informaţii. Pescarii de homari se ceartă pentru fiecare metru cub de mare. Fiecare homar prins de un pescar înseamnă un homar pierdut de altul. E o afacere meschină, potrivită oamenilor meschini. La urma urmei, ca fiinţe umane, devenim ceea ce căutăm. La fermele de lapte, oamenii sunt aşezaţi, demni de încredere şi cumpătaţi; vânătorii de căprioare sunt tăcuţi, rapizi şi sensibili; pescuitul homarilor îi face pe oameni suspicioşi, îndârjiţi şi nemiloşi.
Primul război al homarilor dintre insulele Fort Niles şi Courne Haven a început în 1902. Alte insule din celelalte golfuri din Maine au avut, şi ele, războaiele lor, dar nici unul n-a început atât de devreme. Nu se prea putea vorbi despre o industrie a homarului în 1902; homarul nu devenise încă o delicatesă rară. În 1902 homarii erau un lucru comun, fără valoare, câteodată chiar o pacoste. După furtunile mari, sute şi mii de homari trebuiau strânşi cu furcile şi roabele. Existau legi care le interziceau oamenilor înstăriţi să-şi hrănească servitorii cu homari mai mult de trei zile pe săptămână. La acea vreme, pescuitul de homari era o ocupaţie secundară a insularilor, pentru suplimentarea veniturilor obţinute din munca la ferme şi pescuitul cu barca.
Oamenii de pe Fort Niles şi Courne Haven pescuiau homari doar de vreo treizeci de
ani, şi continuau s-o facă fără vreun echipament special. Era o branşă nouă şi de aceea e surprinzător că putea exista cineva atât de implicat, încât să declanşeze un război.
Dar exact asta s-a întâmplat în 1902.
Primul război al homarilor dintre Courne Haven şi Fort Niles a început prin celebra şi nesăbuita scrisoare a domnului Valentine Addams. În 1902, numele Addams se găsea pe ambele insule; Valentine Addams era un Addams de pe Fort Niles. Se ştia că
e destul de inteligent, dar i se dusese vestea, că-i înverşunat şi poate un pic nebun. În primăvara anului 1902, Valentine Addams a întocmit scrisoarea adresată preşedintelui celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Pescarilor din Boston, un prestigios eveniment la care Addams nu fusese invitat. A trimis cópii ale scrisorii sale la mai multe ziare de pe Coasta de Est care tratau subiectul pescuitului. Iar prin feribot a expediat o copie şi celor de pe Courne Haven.
Iată ce scria Valentine:
Domnilor!
Cu tristeţe şi respect trebuie să raportez o nouă şi oribilă fărădelege săvârşită de uniimembri escroci ai comunităţii noastre de pescari. Am numit această infracţiune „capturareahomarilor mici“. Mă refer aici la modul în care unii pescari fără scrupule scot pe ascuns lavreme de noapte năvoadele unor pescari cinstiţi şi schimbă captura acestora de homari mari cucea a escrocilor, o captură de homari mici şi fără valoare. Gândiţi-vă la uimirea cu care pescarulcinstit îşi ridică năvoadele pe timp de zi numai ca să descopere o captură de homari mici şinefolositori! Am fost pus în încurcătură de nenumărate ori din pricina acestor practici săvârşitede propriii mei vecini, locuitorii insulei din apropiere, Courne Haven! Vă rog să vă adresaţicomisiei dumneavoastră şi să luaţi măsuri în ceea ce priveşte reţinerea şi pedepsirea acestorbandiţi ai homarilor mici de pe insula Courne Haven (ale căror nume le trimit pentru agenţiidumneavoastră în lista alăturată).
Al dumneavoastră fidel corespondent,
Valentine Addams
În primăvara anului 1903, Valentine Addams a adresat o scrisoare participanţilor la cea de-a treia ediţie a Conferinţei Internaţionale a Pescarilor, organizată tot la Boston.
La această conferinţă, chiar mai mare decât cea din anul precedent, participau oameni din provinciile canadiene, din Scoţia, Norvegia şi Ţara Galilor. Din nou, Addams nu fusese invitat. Şi de ce-ar fi fost? Ce legătură avea el, un pescar obişnuit, cu o asemenea adunare? Conferinţa era o întâlnire a experţilor şi legiuitorilor, şi nici pe departe un prilej pentru răbufnirea nemulţumirilor locale. De ce-ar fi fost invitat la un loc cu toţi demnitarii din Ţara Galilor şi din Canada, cu toţi angrosiştii de succes din Massachusetts şi cu renumiţi specialişti în protecţia mediului? Şi ce-i cu asta? Le-a mai
adresat, în orice caz, o scrisoare:
Domnilor!
Cu tot respectul, vă rog din suflet să prezentaţi colegilor dumneavoastră următoarele: ofemelă de homar poartă în pântece între 25000 şi 80000 de icre, cărora noi, pescarii, le spunem
„boabe“. Ca produs culinar, aceste boabe sărate erau odinioară un adaos foarte obişnuit pentruciorbe. Vă reamintesc: consumul acestor produse a fost descurajat în mod oficial în urmă cucâţiva ani şi obiceiul de a vinde femelele de homar purtătoare de icre a fost scos în afara legii.
Logic, domnilor! Această măsură a fost luată pentru a rezolva problema homarilor de pe Coastade Est şi pentru a-i proteja. Domnilor! Probabil că aţi auzit deja că unii pescari ticăloşi încalcă
legea şi răzuiesc icrele valoroase de pe pântecele creaturilor care le poartă. Aceşti pescari lipsiţide scrupule urmăresc să păstreze homarii buni de prăsilă pentru vânzare şi pentru profitul lorpersonal!
Domnilor! Înlăturate în felul acesta, ouăle de homar nu se transformă în puiet sănătos, cimai degrabă devin între 25000 şi 80000 de momeli pentru bancurile flămânde de cod şi calcan.
Domnilor! Căutaţi mulţimea de homari dispăruţi din apele noastre în burta acestor peştilacomi! Întrebaţi-i pe aceşti pescari fără scrupule, răzuitori de pântece, despre populaţia redusă
de homari. Domnilor! Scripturile ne întreabă: „Li se vor tăia, oare, toate oile şi toţi boii, ca să leajungă? Sau tot peştele mării li se va aduna, ca să-i îndestuleze?“1
Ştiu din surse sigure, domnilor, că pe insula învecinată Courne Haven fiecare pescar erăzuitor de pântece! Paznicii angajaţi de stat nu vor să-i aresteze sau măcar să-i împiedice pehoţii de pe Courne Haven – pentru că asta sunt, hoţi! –, în ciuda rapoartelor mele. Intenţionezsă încep de îndată să-i înfrunt personal pe aceşti ticăloşi şi să-i pedepsesc cum cred de cuviinţă,potrivit suspiciunilor mele întemeiate şi în numele comisiei dumneavoastră. Domnilor!
Rămân pentru dumneavoastră acelaşi om de încredere, Valentine R. Addams.
(şi includ tot aici numele ticăloşilor de pe Courne Haven.) Chiar în luna următoare, singurul debarcader al insulei Courne Haven a ars. Mai mulţi pescari de homari de pe Courne Haven l-au suspectat pe Valentine Addams; o suspiciune pe care Addams n-a infirmat-o, stând la apus în barca lui ca o păstaie, chiar lângă ţărm, fluturându-şi pumnii şi ţipând: „Târfe portugheze! Ia uitaţi-vă la cerşetorii ăştia catolici!“ Asta în timp ce pescarii de pe Courne Haven (care nu erau mai portughezi sau mai catolici decât Valentine Addams însuşi) se chinuiau să-şi salveze bărcile. După câteva zile, Addams a fost găsit înecat în golful Fineman, tras la fundul mării de doi saci de sare, de câte 23 de kilograme fiecare. Un pescar de scoici a găsit cadavrul.
Paznicul însărcinat cu vânătoarea şi pescuitul a stabilit că fusese o sinucidere. Şi avea dreptate. Într-un fel fusese un act de sinucidere. E cât se poate de sinucigaş să dai
foc singurului debarcader de pe insula vecină. Toţi ştiau asta. Nici un om întreg la minte de pe insula Fort Niles n-ar fi putut să-i învinuiasă pe pescarii de pe Courne Haven pentru răzbunarea lor, oricât de violentă ar fi fost. Cu toate acestea, s-au ivit probleme. Addams lăsase în urmă o văduvă gravidă. Dacă ar fi rămas pe insula Fort Niles, ar fi fost un mare neajuns pentru vecinii ei, care ar fi trebuit s-o întreţină. După
cum s-a dovedit, tocmai asta intenţiona să facă. Ar fi fost o povară pe Fort Niles, o sursă de cheltuieli pentru o comunitate ale cărei familii abia se puteau întreţine. Frica de obligaţii a trezit resentimente cu privire la moartea lui Valentine Addams. În plus, înecarea unui om cu bucăţile de sare în care-şi ţinea la păstrare momeala împuţită era mai mult decât o jignire. Se cerea o compensaţie.
Drept răzbunare, oamenii de pe insula Fort Niles au vâslit într-o noapte până la insula Courne Haven şi au uns cu un strat de smoală scaunele de pe bărcuţele ancorate în port. Asta n-a fost decât o glumă proastă. Dar nu s-au oprit aici. Au tăiat toate balizele care indicau capcanele pentru homari din zonele de pescuit ale insulei Courne Haven. Năvoadele s-au scufundat în apa adâncă, iar capcanele au dispărut pentru totdeauna. Asta a distrus comerţul cu homari al comunităţii – atâta cât era în 1903 –
pentru întreg sezonul.
O răzbunare îndreptăţită!
