fie şi poponar. Sau poate că e doar poponar, ce ştim noi!
Ziua în care tânărul pastor Toby Wishnell a venit cu barca lui New Hope ca să
oficieze slujba de înmormântare a domnului Pommeroy, cel înecat, beţiv, umflat şi fără
ochi, era o minunată zi de început de toamnă, cu cer senin, albastru, şi vânt tăios. Şi Toby Wishnell arăta bine. Avea o ţinută elegantă. Purta un costum subţire din lână
neagră. Pantalonii îi erau îndesaţi în cizme grele pescăreşti din cauciuc care să-l ferească de pământul noroios.
Era ceva nefiresc de frumos la pastorul Toby Wishnell, ceva prea atrăgător în trăsăturile sale sculptate. Era rafinat. Era cultivat. Mai mult, era blond. Undeva pe drum, cei din familia Wishnell trebuie să se fi căsătorit cu vreuna dintre fetele născute într-o familie de suedezi de la compania Ellis Granite. Asta se întâmplase cu mult timp în urmă, la cumpăna secolelor, iar părul blond şi moale rămăsese drept dovadă.
Nimeni de pe insula Fort Niles nu avea părul blond, aproape toţi erau palizi şi bruneţi.
Pe Courne Haven mai erau câţiva locuitori cu părul blond şi frumos, şi erau tare mândri de asta. Devenise o dispută nerostită între cele două insule. Pe Fort Niles, blonzii erau detestaţi de fiecare dată când erau văzuţi. Un alt motiv pentru a-l urî pe pastorul Toby Wishnell.
Pastorul Toby Wishnell a făcut pentru Ira Pommeroy o slujbă de înmormântare cât
se poate de elegantă. Avea nişte maniere perfecte. O conduse pe doamna Pommeroy la cimitir, ţinându-i braţul. O însoţi până la marginea mormântului proaspăt săpat. Len, unchiul lui Ruth Thomas, îl săpase cu mâna lui timp de câteva zile. Len, unchiul lui Ruth, mereu în căutare de bani, ar fi acceptat orice treabă. Era nechibzuit şi în general nu-i păsa de nimic în viaţă. Se oferise de asemenea să păstreze timp de o săptămână
corpul înecat al domnului Pommeroy în propria-i pivniţă, în ciuda protestelor nevesti-sii. Cadavrul fusese acoperit cu multă sare, ca să taie mirosul. Lui Len nu-i păsa.
Ruth Thomas îi privi pe doamna Pommeroy şi pe pastorul Wishnell îndreptându-se către mormânt. Păşeau perfect sincronizaţi, potrivindu-şi fiecare mişcare, aşa cum fac patinatorii. Formau un cuplu frumos. Doamna Pommeroy se străduia din răsputeri să
nu plângă. Îşi ţinea graţios capul plecat pe spate, ca şi cum i-ar fi curs sânge din nas.
În faţa mormântului, pastorul Toby Wishnell se adresă celor adunaţi acolo. Vorbea cu grijă, iar cuvintele îi trădau educaţia aleasă.
— Gândiţi-vă la acest brav pescar, începu el, şi la pericolele mării...
Pescarii ascultau fără nici o tresărire, privindu-şi cizmele pescăreşti. Cei şapte băieţi Pommeroy stăteau neclintiţi în linie descrescătoare lângă mama lor, ca şi cum ar fi fost pironiţi de pământ, toţi cu excepţia lui Webster, care se tot fâţâia de pe un picior pe altul de parcă ar fi fost gata s-o ia la fugă. Webster nu mai stătuse locului de când văzuse pentru prima dată cadavrul tatălui său întins pe dig. De atunci se tot mişca, bătea din picioare şi se foia întruna nervos. Ceva se întâmplase cu Webster în acea după-amiază. Se purta prosteşte, era agitat şi speriat, şi această reacţie nu mai dispărea.
Cât despre doamna Pommeroy, frumuseţea ei tulbura aerul tăcut dimprejur.
Pastorul Wishnell aminti de priceperea domnului Pommeroy şi de dragostea lui pentru bărci şi copii şi regreta că un asemenea accident se abătuse asupra unui marinar atât de priceput. Pastorul Wishnell îi sfătui pe toţi cei adunaţi acolo, vecini şi rude, să
nu se întrebe care au fost motivele Domnului.
N-au prea curs lacrimi. Webster Pommeroy plângea, şi Ruth Thomas plângea, şi doamna Pommeroy îşi ştergea colţul ochilor destul de des, dar cam asta a fost tot.
Oamenii de pe insulă erau tăcuţi şi respectuoşi, dar feţele lor nu trădau nici o durere personală profundă cauzată de acest eveniment. Femeile de pe insulă, mame şi soţii, tot şuşoteau şi se priveau insistent, judecând mormântul, pe doamna Pommeroy, pe Toby Wishnell şi, în cele din urmă, evaluându-şi destul de sincer fiii şi soţii. Ceea ce se întâmplase, socoteau ele, era cu siguranţă o tragedie. E greu să pierzi un bărbat.
Dureros. Nedrept. Însă dincolo de aceste gânduri pline de compasiune, fiecare dintre ele îşi zicea, probabil: „Dar nu a fost al meu.“ Se simţeau cu totul uşurate. În fond, câţi bărbaţi se puteau îneca într-un an? Înecurile erau rare. Aproape niciodată nu fuseseră
două înecuri în acelaşi an într-o comunitate atât de mică. Superstiţia spunea că înecul
domnului Pommeroy îi făcuse imuni pe toţi ceilalţi bărbaţi. Pentru un timp, bărbaţii lor urmau să fie în siguranţă. Şi în acel an n-aveau să piardă nici un fiu.
Pastorul Toby Wishnell îi rugă pe cei adunaţi să-şi aducă aminte că Hristos însuşi a fost pescar şi că Hristos însuşi îl aştepta pe domnul Pommeroy în tovărăşia îngerilor. Îi rugă pe cei adunaţi ca, fiind o comunitate a lui Dumnezeu, să nu neglijeze educaţia spirituală a celor şapte fii ai domnului Pommeroy. Pastorul le reaminti celor prezenţi că acum, când băieţii Pommeroy îşi pierduseră tatăl pământesc, era deosebit de important să nu-şi piardă şi tatăl ceresc. Sufletele lor se aflau în grija acestei comunităţi, şi dacă-şi pierdeau credinţa Dumnezeu avea să considere că e vina comunităţii, pedepsindu-i pe toţi aşa cum se cuvine.
Pastorul Wishnell îi rugă pe cei adunaţi să socoată povaţa şi mărturia Sfântului Matei drept un avertisment. Le citi din Biblie: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să
fie afundat în adâncul mării.“3
În spatele pastorului Wishnell erau chiar marea şi portul Fort Niles, sclipind în lumina puternică a după-amiezii. Printre bărcile îngrămădite ale pescarilor, era ancorată New Hope, lungă şi subţire şi strălucind puternic. Ruth Thomas putea vedea toate astea din locul unde stătea, pe coasta dealului, lângă mormântul domnului Pommeroy. Cu excepţia senatorului Simon Addams, toţi locuitorii insulei veniseră la înmormântare. Toţi erau acolo, lângă Ruth. Toţi fuseseră luaţi în calcul. Dar jos, în debarcaderul Fort Niles, stătea un băiat necunoscut, înalt şi blond. Cu toate că se afla la o distanţă considerabilă, Ruth îşi putea da seama că avea o statură mai impunătoare decât oricare dintre băieţii Pommeroy. Avea capul mare, ca o cutie de vopsea, şi braţe lungi şi groase. Stătea perfect nemişcat, cu spatele către insulă, şi privea marea.
Ruth Thomas deveni atât de interesată de băiatul acela ciudat, încât uită să mai plângă moartea domnului Pommeroy. Îl privi cât dură slujba, dar el nu se mişcă deloc.
În tot acest timp, el rămase cu faţa la mare, cu mâinile lipite de corp. Stătea acolo, nemişcat şi tăcut. Abia mult după ce înmormântarea se terminase, pastorul Wishnell coborî către doc şi atunci băiatul se mişcă. Fără să-i spună nimic pastorului, băiatul cel mare şi blond coborî scara debarcaderului şi-l duse cu barca până la New Hope. Ruth se uită la ei cu mare interes.
Dar toate astea se întâmplară după înmormântare. Între timp, slujba continuă fără
nici o piedică. În cele din urmă, domnul Pommeroy, care zăcea între cele patru scânduri lungi de molid, fu coborât în ţărână. Bărbaţii aruncară peste el bulgări de pământ; femeile aruncară flori. Webster Pommeroy se foia şi se bâţâia, ca şi cum ar fi fost gata în orice moment s-o ia la fugă. Doamna Pommeroy îşi pierdu sângele rece şi începu să plângă deznădăjduit. Ruth Thomas privea cu o oarecare furie cum era îngropat bărbatul femeii pe care-o iubea cel mai mult din lume.
„Doamne, de ce n-a înotat să se salveze?“ gândi Ruth.
În acea seară, senatorul Simon Addams le dărui fiilor doamnei Pommeroy o carte învelită într-o pânză protectoare. Doamna Pommeroy le pregătea băieţilor cina. Încă
mai purta rochia neagră de la înmormântare, făcută dintr-un material cam gros pentru acel anotimp. Curăţa o găleată de morcovi din grădina ei. Senatorul îi adusese o sticlă
mică de rom; doamna Pommeroy nu credea că are să bea, dar îi mulţumi oricum.
— N-ai refuzat niciodată o gură de rom, spuse senatorul Simon Addams.
— Pentru mine nu mai e nici o plăcere să beau, senatorule. N-ai să mă mai vezi bând de-acum înainte.
— A fost vreodată vorba de plăcere? întrebă senatorul. A fost vreodată?
— O...
