— Doamnă Thomas-Wishnell, îl corectă Ruth. Şi nu fiţi absurd, nu ameninţ pe nimeni.
— Aşa m-am gândit şi eu.
— Doar vă explic că aveţi acum şansa, domnule Ellis, de a îndrepta unele nedreptăţi pe care familia dumneavoastră le-a făcut de-a lungul anilor familiei mele.
Domnul Ellis nu răspunse.
— Dacă aţi dorit vreodată să vă împăcaţi cât de cât conştiinţa, s-ar putea ca asta să
fie marea dumneavoastră şansă.
Domnul Ellis tot nu răspunse.
— N-ar trebui să vă explic lucrurile astea, domnule Ellis.
— Nu, spuse el.
Oftă din nou, îşi scoase ochelarii şi-i strânse.
— N-ar trebui.
— Atunci înţelegeţi?
El dădu din cap o dată şi apoi se întoarse să privească focul.
Ruth spuse:
— Bine.
Rămaseră tăcuţi. David adormise, iar corpul lui părea o extensie fierbinte şi jilavă a corpului lui Ruth. Era greu. Şi totuşi Ruth se simţea bine. Se gândi că acest schimb scurt şi deschis cu domnul Ellis era deopotrivă important şi potrivit. Şi sincer. Totul decursese bine. Restituire. Da. Era şi timpul. Se simţea de-a dreptul uşurată.
Ruth îl privi pe domnul Ellis care se uita la foc. Nu era furioasă sau tristă. Şi nici el nu părea să fie. Nu simţea nici un resentiment faţă de el. Focul era frumos, se gândi ea.
Era neobişnuit, dar nu neplăcut, ca un foc mare ca de Crăciun să ardă la mijlocul lunii iunie. Cu draperiile trase peste ferestre, cu mirosul de lemn ars în cameră, n-ai fi ghicit că afară era o zi însorită. Şemineul era minunat, mândria camerei. Era făcut din lemn masiv, negru – mahon poate –, decorat cu nimfe, struguri şi delfini. Era acoperit de un suport de marmură cu o nuanţă verzuie. Ruth admiră o vreme manopera şemineului.
— Şi-o să iau şi casa, spuse ea în cele din urmă.
— Bineînţeles, spuse domnul Ellis.
Mâinile îi erau încleştate pe măsuţa din faţa lui. Erau acoperite de pete şi făcute parcă din hârtie, dar acum nu mai tremurau.
— Bine.
— Bine.
— Mă urmăriţi?
— Da.
— Şi înţelegeţi ce-nseamnă asta, domnule Ellis? Înseamnă că va trebui să părăsiţi Fort Niles.
Ruth nu rostise acele cuvinte pe un ton lipsit de bunăvoinţă. Era pur şi simplu corectă.
— Acum dumneavoastră şi Cal ar trebui să vă întoarceţi la Concord. Nu credeţi?
El aprobă dând din cap. Încă se mai uita la foc. Spuse:
— Când vremea e destul de bună să ridicăm ancora de pe Stonecutter...
— O, nu e nici o grabă. Nu trebuie să plecaţi astăzi. Dar nu vreau să muriţi în casa asta, mă-nţelegeţi? şi nu vreau să muriţi pe insula asta. N-ar fi potrivit şi i-ar tulbura prea tare pe toţi. Nu vreau să am de-a face cu asta. Nu e nici o grabă. Dar cândva, în următoarele săptămâni, o să vă împachetăm lucrurile şi-o să vă mutăm de-aici. Nu cred c-o să fie prea greu.
— Se poate ocupa domnul Cooley de asta.
— Bineînţeles, spuse Ruth.
Zâmbi.
— O să fie o treabă perfectă pentru Cal.
Rămaseră un timp în linişte. Focul trosnea şi scânteia. Domnul Ellis desfăcu ochelarii şi şi-i puse înapoi la ochi. Îşi întoarse privirea spre Ruth.
— Băieţelului tău îi e somn, spuse el.
— De fapt, cred că doarme. Ar trebui să-l duc acasă la taică-său. Îi place să-şi vadă
tatăl după-amiaza. Îl aşteaptă, ştiţi, să vină de la pescuit.
— E-un băiat frumos.
