— Aş vrea să ştiu ceva, spuse Ruth, dacă tot vorbim atât de deschis. De ce m-aţi trimis la şcoala din Delaware?
— Era o şcoală excelentă şi mă aşteptam s-o urăşti.
Ea îl lăsă să continue, dar el nu dezvoltă subiectul.
— Ei bine, spuse ea, asta explică totul. Mulţumesc.
Lanford Ellis suspină zgomotos.
— Luând în considerare atât inteligenţa, cât şi încăpăţânarea ta, m-am gândit că
şcoala îţi va servi în două privinţe. Te va educa şi te va împinge înapoi pe Fort Niles.
N-ar trebui să-ţi explic lucrurile astea, Ruth.
Ruth dădu din cap. Asta chiar explica totul.
— Eşti furioasă, Ruth?
Ea ridică din umeri. Ciudat, dar nu era. „Mare lucru“, gândi ea. Deci toată viaţa el o manipulase. Manipulase viaţa tuturor celor asupra cărora avea vreo influenţă. De fapt, nu era nici o surpriză, totul era clar. Şi până la urmă – şi ce dacă? Ruth ajunse la această
concluzie rapid şi fără obiecţii. Îi plăcea să afle în cele din urmă ce se-ntâmplase în toţi anii aceia. Sunt momente în viaţa unui om când lucrurile cele mai importante se dezvăluie aşa, într-o clipă, şi pentru Ruth Thomas-Wishnell ăsta era unul din acele momente.
Domnul Ellis vorbi din nou.
— Ruth, n-aveai cum să te căsătoreşti mai bine.
— Vai, vai, vai, spuse ea. „Surprizele continuă!“ Ei bine, ce spuneţi de asta?
— Un Wishnell şi o Thomas? O, îmi place foarte tare. Ai fondat o dinastie, domnişoară.
— Asta am făcut?
— Da. Şi i-ar fi dat tatălui meu satisfacţia supremă să vadă ce-ai realizat aici cu cooperativa în ultimii câţiva ani. Nici un alt localnic n-ar fi reuşit.
— Nici un alt localnic nu avea capitalul necesar, domnule Ellis.
— Ei bine, tu ai fost destul de deşteaptă ca să obţii capital. Şi l-ai cheltuit cu înţelepciune. Tatăl meu ar fi fost mândru şi mulţumit de afacerea ta. A fost tot timpul îngrijorat de viitorul acestor insule. Le iubea. Cum le iubesc şi eu. Cum le iubeşte întreaga familie Ellis. Şi după cât a investit familia mea în insulele astea, n-aş vrea să
văd cum Fort Niles şi Courne Haven se scufundă din cauză că n-au un conducător capabil.
— Să vă spun ceva, domnule Ellis, spuse Ruth, şi dintr-un oarecare motiv nu se putu abţine să nu zâmbească. N-am vrut niciodată ca familia dumneavoastră să fie mândră de mine. Credeţi-mă. Nu m-a interesat niciodată să servesc familia Ellis.
— Nu contează.
— Da, aşa cred.
Ruth se simţea ciudat – uşoară şi foarte înţelegătoare.
— Nu contează.
— Dar ai venit să discutăm afaceri.
— Aşa e.
— Ai ceva bani.
— Da.
— Şi vrei să-ţi vând pământul meu.
Ruth ezită.
— Nu, spuse ea, şi cuvântul ieşi cu greu. Nu, nu tocmai. Nu vreau să-mi vindeţi pământul. Vreau să mi-l daţi.
Acum domnul Ellis se opri din clipit. Ruth îşi înclină capul şi-i înapoie privirea.
— Da, spuse ea. Înţelegeţi?
El nu răspunse. Ea îi lăsă timp să se gândească la ce-i ceruse, explicându-i apoi cu răbdare şi atenţie.
— Familia dumneavoastră datorează multe familiei mele. Este corect şi important ca familia dumneavoastră să restituie ceva familiei mele pentru viaţa mamei şi a bunicii mele. Şi pentru viaţa mea. Sigur mă-nţelegeţi?
Ruth era mulţumită de acest cuvânt – restituire. Era exact cuvântul potrivit.
Domnul Ellis se gândi la asta o vreme şi apoi spuse:
— Nu mă ameninţi cu vreun proces, nu-i aşa, domnişoară Thomas?
