— Nu vreau să vadă nimeni ce facem. Vreau să fie o surpriză pentru toată lumea când e gata.
— Dar ce anume facem, senatorule?
— Facem o vitrină.
Senatorul frunzărea una din cărţile lui despre hărţi şi faţa îi era blândă şi drăgăstoasă când spuse:
— O, la naiba, aici au dat-o în bară! Golful Mexic e imens.
Ruth privi peste umărul lui la copia unei hărţi vechi desenate cu stângăcie, dar nu putu desluşi nimic din scrisul de pe pagină.
— Cred că avem nevoie de mai multă lumină. Senatorule, nu crezi c-ar trebui să
facem un pic de curăţenie?
— Îmi plac poveştile despre cât de tare s-au înşelat. De exemplu Cabral. Pedro Cabral. A navigat spre vest în 1520 încercând să ajungă în India şi a nimerit direct în Brazilia! Şi John Cabot încerca să găsească Japonia şi a nimerit în Newfoundland.
Verrazano căuta o cale de acces prin vest spre Insulele Mirodeniilor şi a nimerit în portul New York. A crezut că era un culoar de navigaţie. Ce riscuri îşi asumau! O, câte încercau!
Senatorul era într-o uşoară stare euforică şi Ruth începu să desfacă o cutie pe care scria naufragii: fotografii/broşuri iii. Era una dintre multele cutii ce conţineau obiecte pentru expoziţia pe care senatorul intenţiona s-o numească „Răzbunarea lui Neptun“
sau „Suntem pedepsiţi“, o expoziţie dedicată în întregime accidentelor de pe mare.
Primul obiect pe care Ruth l-a scos din cutie era un dosar cu o etichetă pe care senatorul scrisese, cu o minunată caligrafie veche, cuvântul Medical. Ştia exact ce cuprinde. Îşi aminti că-l frunzărise când era mică, privind atent groaznicele fotografii ale supravieţuitorilor din naufragii, în timp ce senatorul Simon îi spunea povestea fiecărui om şi a fiecărui accident.
— Asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, Ruth, zicea el. Asta se poate întâmpla oricui se află într-o barcă.
Ruth deschise dosarul şi se uită la fiecare coşmar pe care deja îl cunoştea: muşcăturile infectate de lufari; ulceraţiile cât nişte farfurii de pe picioare; omul ale cărui fese putreziseră cu totul după ce stătuse trei săptămâni pe un colac ud de funie; băşicile de la apa sărată; arsurile negre de soare, picioarele umflate de apă, amputările, cadavrul mumificat din barca de salvare.
— Uite o fotografie frumoasă! spuse senatorul Simon.
Căuta prin altă cutie, pe care scria naufragii: fotografii/ broşuri vi. Dintr-un dosar cu eticheta Eroi, senatorul scoase gravura unei femei pe o plajă. Părul îi era strâns într-un coc lejer şi un colac greu de funie îi atârna peste umăr.
— Doamna White, spuse el cu duioşie. Bună, doamnă White. Din Scoţia. Când un vas a naufragiat pe stâncile de lângă casa ei, i-a pus marinari să-i arunce o funie. Apoi şi-a înfipt călcâiele în nisip şi a scos marinarii pe mal, unul câte unul. Nu-i aşa că-i voinică?
Ruth fu de acord că doamna White era voinică, şi căută mai departe prin dosarul
Medical. Găsi fişe de indexare mâzgâlite cu adnotări scurte făcute de mâna senatorului Simon.
Pe o fişă scria doar: „Simptome: tremurat, dureri de cap, refuzul mişcării, ameţeală, letargie, deces.“
Pe alta scria: „Setea: băutul urinei, sângelui, lichidului din propriile bătături, alcoolului lichid din busolă.“
Pe alta: „Dec. 1710, Nottingham a naufragiat pe insula Boon. 26 de zile. Echipajul a mâncat tâmplarul.“
Pe alta: „Doamna Rogers, stewardesă pe Stella. Ajută doamnele să urce în bărcile de salvare, renunţă la propria-i vestă. moare! se scufundă odată cu vasul!“
Ruth îi întinse senatorului fişa şi-i spuse:
— Cred ca asta ar trebui să stea în dosarul Eroi.
El se uită la fişă mijindu-şi ochii şi-i spuse:
— Ai dreptate, Ruth. Cum a ajuns doamna Rogers în dosarul Medical? şi uite ce-am găsit în dosarul Eroi şi nu are ce căuta aici.
Îi întinse lui Ruth o fişă pe care scria: „Augusta M. Gott, s-a răsturnat, Curentul Golfului, 1868, Verii Erasmus (din brooksville, maine!) aleşi de restul supravieţuitorilor pentru a fi mâncaţi. Salvaţi numai la vederea unui vas. Verii E. au rămas cu o bâlbâială
severă pentru tot restul vieţii; Verii E. – nu s-au mai întors niciodată pe mare!“
— Ai şi un dosar despre canibalism? întrebă Ruth.
— Organizarea e mult mai proastă decât am crezut, spuse trist senatorul Simon.
În acel moment, Cal Cooley intră fără să bată pe uşa din faţă a magazinului companiei Ellis Granite.
— Uite-o pe Ruth a mea, spuse el.
— Rahat, spuse Ruth simplu, dar îngrozită.
În acea după-amiază, Cal Cooley pierdu multă vreme la magazinul companiei Ellis Granite. Dădu iama prin lucrurile senatorului Simon, luându-le dintr-o parte şi punându-le înapoi în alta. Îl supără foarte tare pe senator, pentru că nu fusese deloc atent cu nişte obiecte. Ruth încercă să-şi ţină gura. O durea stomacul. Încercă să tacă şi să nu-i stea în cale, ca el să nu-i vorbească, dar Cal nu putea fi abătut de la misiunea lui. După vreo oră, timp în care a fost o pacoste, Cal a spus:
— N-ai mai fost la domnul Ellis la cină în iulie, aşa cum te-a invitat.
— Îmi pare rău.
— Mă îndoiesc.
— Am uitat. Spune-i că-mi pare rău.
