— Scoate-l de aici! ţipă Ruth, şi Robin spuse:
— E casa mea, scroafo.
Doamna Pommeroy încercă să-i împace:
— Voi doi sunteţi ca un frate şi-o soră.
Ruth se opri din plâns:
— Nu-mi vine să cred ce loc afurisit, spuse ea.
— Care loc? întrebă doamna Pommeroy. Care loc, dragă?
Ruth rămase la familia Pommeroy din iulie până la începutul lui septembrie.
Câteodată mergea la ea acasă, la casa tatălui ei, când ştia că el e la pescuit, şi-şi lua câte o bluză curată sau o carte de citit, ori încerca să-şi dea seama ce mâncase. N-avea nimic de făcut. Nu lucra nicăieri. Nu se mai prefăcea că vrea să lucreze ca ajutor pe punte şi nimeni n-a mai întrebat-o ce planuri are. Era clar că nimeni n-avea să-i ofere de lucru pe o barcă. Şi pentru cei care nu lucrau pe bărci în 1976 pe Fort Niles nu prea era altceva de făcut.
Ruth n-avea cu ce să-şi ocupe timpul. Doamna Pommeroy putea măcar să coasă
goblenuri. Şi Kitty Pommeroy avea alcoolismul ei drept tovarăş. Webster Pommeroy îşi avea mlaştinile prin care să caute, iar senatorul Simon – visul cu Muzeul de Istorie Naturală. Ruth nu avea nimic. Câteodată se gândea că seamănă cu cele mai vârstnice locuitoare de pe Fort Niles, nişte femei micuţe şi bătrâne care stăteau la ferestre şi depărtau perdelele ca să poată vedea ce se întâmplă afară, în rarele momente când cineva trecea pe lângă casele lor.
Împărţea casa doamnei Pommeroy cu Webster şi Robin şi Timothy Pommeroy, şi cu soţia cea grasă a lui Robin, Opal, şi copilul lor uriaş, Eddie. Mai era acolo şi Kitty Pommeroy, care fusese dată afară din casă de către unchiul lui Ruth, Len Thomas.
Dintre toate femeile disperate de pe insulă, Len o înlocuise pe Kitty cu Florida Cobb.
Florida Cobb, fiica lui Russ şi Ivy Cobb, care scotea rareori câte un cuvânt, îşi petrecuse viaţa îngrăşându-se şi pictând pe cochilii de scoici şi acum locuia cu Len Thomas. Din cauza asta, Kitty era într-o stare proastă. Îl ameninţase pe Len cu o puşcă, dar el i-o luase şi i-o descărcase în cuptor.
— Credeam că afurisita aia de Florida Cobb îmi e prietenă bună, îi spuse Kitty lui Ruth, cu toate că Florida Cobb nu fusese niciodată prietena nimănui.
Kitty îi povesti doamnei Pommeroy ce se întâmplase în ultima ei seară acasă cu Len Thomas. Ruth le auzea pe cele două femei vorbind în dormitorul doamnei Pommeroy, cu uşa închisă. O auzea pe Kitty suspinând întruna. Când în cele din urmă doamna Pommeroy ieşi, Ruth o întrebă:
— Ce-a spus? Care-i povestea?
— Ruth, nu vreau s-o aud de două ori, răspunse doamna Pommeroy.
— De două ori?
— Nu vreau s-o aud o dată din gura ei şi apoi din a mea. Uită de asta. O să stea aici de-acum înainte.
Ruth începu să-şi dea seama că Kitty Pommeroy se trezea în fiecare dimineaţă mai beată decât ar fi fost mulţi oameni într-o viaţă întreagă. Noaptea, plângea mereu, iar doamna Pommeroy şi Ruth o duceau în pat. Ea le lovea în timp ce ele se luptau s-o urce pe scări. Asta se întâmpla aproape în fiecare zi. Odată, Kitty o lovi pe Ruth peste faţă atât de tare, că-i făcu nasul să sângereze. Opal nu le ajuta niciodată s-o potolească
pe Kitty. Se temea să nu fie lovită, aşa că stătea într-un colţ şi plângea în timp ce doamna Pommeroy şi Ruth aveau grijă de toate.
— Nu vreau ca bebeluşul meu să crească în aşa nişte ţipete, spunea Opal.
— Atunci mută-te dracului la tine acasă, spunea Ruth.
— Tu mută-te dracului la tine acasă! îi spunea Robin Pommeroy lui Ruth.
— Voi toţi sunteţi ca fraţii, spunea doamna Pommeroy. Tot timpul vă tachinaţi unii pe alţii.
Ruth nu-l putea vedea pe Owney. Nu-l mai văzuse de la nuntă. Pastorul Wishnell
avusese grijă de asta. Pornise într-un tur prin insulele din Maine care avea să dureze toată toamna. Owney era, bineînţeles, pe post de căpitan, navigând cu New Hope către fiecare port din Atlantic, de la Portsmouth în Noua Scoţie, ca pastorul să-şi ţină întruna predicile.
Owney nu a sunat-o niciodată pe Ruth, dar cum ar fi putut? Nu avea nici un număr de-al ei, nici o idee că locuia cu doamna Pommeroy. Pe Ruth n-o deranja faptul că nu era sunată; probabil că nu prea aveau ce să-şi spună la telefon. Owney nu se prea pricepea la conversaţie, şi Ruth nu se imagina pierzând cu el ore întregi la telefon.
Niciodată nu avuseseră multe de vorbit. Oricum, Ruth nu voia să vorbească cu Owney.
Nu era curioasă să discute cu el despre bârfele locale, dar asta nu însemna că nu-i era dor de Owney, sau, mai bine spus, că nu tânjea după el. Voia să fie cu el. Îl voia în camera ei, ca să simtă din nou alinarea trupului şi tăcerii lui. Voia să facă din nou sex cu el, în cel mai murdar mod posibil. Voia să fie goală lângă Owney, şi-şi ocupa o mare parte a timpului cu acest gând. Se gândea la asta cât timp era în cadă sau în pat.
Vorbea cu doamna Pommeroy iar şi iar despre singura dată când făcuse sex cu Owney.
Doamna Pommeroy voia să audă fiecare detaliu, fiecare lucru pe care-l făcuseră cei doi, şi părea să fie de acord în toate privinţele.
Ruth dormea în camera de la etajul casei Pommeroy, în dormitorul pe care doamna Pommeroy încercase să i-l dea când avea nouă ani – dormitorul cu pete ruginii şi abia vizibile de sânge, unde cu mult timp în urmă un unchi Pommeroy îşi luase viaţa trăgându-şi un glonţ în gură.
— Atât timp cât nu te deranjează, îi spuse lui Ruth doamna Pommeroy.
— Deloc.
În acea cameră era o gură de aerisire în podea, şi dacă Ruth îşi punea urechea în dreptul ei putea auzi ce se vorbeşte prin casă. Trasul cu urechea o reconforta. Putea să
se ascundă şi să fie atentă. În cea mai mare parte a toamnei, ocupaţia lui Ruth a fost să
se ascundă. Se ascundea de tatăl ei, ceea ce era uşor, pentru că el n-o căuta. Se ascundea de Angus Addams, ceea ce era puţin diferit, pentru că Angus traversa strada dac-o vedea şi-i spunea ce târfă mizerabilă e – şi-o trăgea cu un Wishnell, vorbea urât cu taică-său şi se furişa prin oraş.
— Da, spunea el. Am auzit. La dracu’, să nu crezi că n-am auzit despre isprava ta.
