— Nu, răspunse el, şi, spre plăcuta ei surpriză, începu să râdă. Ruth i se alătură; îi plăcea cum sună râsul lor în pădure.
În cele din urmă se opriră. Ruth se sprijini de peretele de granit. Era puţin înclinat, ceea ce-o făcu şi pe ea să se aplece. Abia putea să-l vadă pe Owney stând în faţa ei. Îl apucă de braţ, coborând apoi până la mâna lui. Ce mână frumoasă!
— Vino aici, Owney, spuse ea şi râse din nou. Vino aici.
Îl trase aproape de ea, el o înconjură cu braţele, şi rămaseră aşa. În spatele ei se înălţa peretele rece şi întunecat de granit; în faţa ei era corpul mare şi cald al lui Owney. Îl trase mai aproape şi-şi lipi faţa de pieptul lui. Îi plăcea foarte, foarte tare cum se simţea. Spatele lui era mare. Nu-i păsa dacă asta era tot ce-aveau să facă. Nu-i păsa dacă aveau să stea aşa ore în şir, ţinându-se unul pe celălalt, fără să facă nimic altceva.
Ba nu, de fapt îi păsa.
Acum totul avea să se schimbe. Ştia asta, aşa că-şi ridică faţa şi-l sărută pe gură. Mai exact, îl sărută în gură, un sărut atent, lung şi umed şi – ce surpriză plăcută! – ce limbă
groasă şi minunată avea Owney Wishnell! Doamne, ce limbă minunată! Înceată şi sărată. O limbă superbă.
Bineînţeles, Ruth mai sărutase şi alţi băieţi înainte. Nu mulţi, pentru că nu prea avea acces la mulţi. Să-i sărute pe băieţii din familia Pommeroy? Nu, nu prea fuseseră
băieţi eligibili în viaţa lui Ruth, dar sărutase câţiva când se ivise ocazia. Sărutase un băiat ciudat de Crăciun, în autobuzul către Concord, şi-l sărutase pe fiul unui văr al lui Duke Cobb, care venise pentru o săptămână în vizită din New Jersey. Dar episoadele acelea nu se comparau cu sărutul lui Owney Wishnell, cu gura lui mare şi moale.
Poate de aceea Owney vorbea tot timpul atât de puţin, îşi spuse Ruth; limba lui era
prea mare şi moale ca să formeze rapid cuvinte. Şi ce-i cu asta? Îi luă faţa în mâini şi el făcu la fel cu faţa ei, şi se sărutară de mama focului. Fiecare ţinea strâns capul celuilalt, aşa cum ai ţine capul unui copil obraznic şi te-ai uita direct în faţa lui ca să-i spui
„Ascultă!“. Se sărutau fără întrerupere. Era minunat. Coapsa lui era atât de tare între picioarele ei că aproape o ridica în aer. Avea o coapsă tare şi musculoasă. „Bravo lui“, gândi Ruth. „Ce coapsă frumoasă!“ Nu-i păsa dacă n-aveau să facă nimic altceva decât să se sărute.
Ba da. Îi păsa.
Îi luă palmele de pe faţă, îi apucă încheieturile mari în mâini şi i le împinse în jos. Îi aşeză mâinile pe şoldurile ei şi-l trase şi mai aproape, iar el – era adânc în gura ei, cu limba aceea dulce şi minunată – îşi mişcă mâinile până când palmele lui îi acoperiră
sânii. Ruth îşi dădu seama că dacă gura lui nu-i apuca sfârcurile cât mai repede avea să
moară. „Exact“, gândi ea, „voi muri“. Aşa că-şi descheie partea din faţă a rochiei de vară şi-i aplecă lui capul şi... era minunat! Owney scoase un geamăt liniştit şi înduioşător. Era ca şi cum tot sânul ei ar fi fost în gura lui. Îl putea simţi până-n plămâni. Îi venea să ţipe de plăcere. Voia să-şi arcuiască spatele, dar n-avea unde, cu peretele acela de piatră îndărătul ei.
— E un loc unde putem merge? întrebă ea.
— Unde?
— Un loc mai moale decât piatra asta?
— Bine, spuse el, dar le luă o eternitate să se desprindă unul de celălalt. Încercară
de mai multe ori, pentru că ea îl tot trăgea înapoi, şi el se tot lipea de ea. Continuară
aşa mult timp. Şi când în cele din urmă reuşiră să se despartă şi o apucară pe cărare, o luară la fugă. Parcă ar fi înotat sub apă, ţinându-şi respiraţia şi încercând să ajungă la suprafaţă. Nu mai conta nimic – rădăcini, pietre, sandalele alunecoase ale lui Ruth; nu era timp ca el să-i dea o mână de ajutor. Nu aveau timp să fie politicoşi, pentru că se grăbeau. Ruth nu ştia încotro se îndreptau, dar ştia că va fi un loc unde puteau continua ce începuseră, şi asta-i făcea pe amândoi să grăbească pasul. Aveau treburi de terminat. Practic, o luară la fugă, fără să scoată o vorbă.
În cele din urmă ieşiră din pădure pe o plajă mică. Ruth vedea luminiţele peste apă
şi ştia că erau cu faţa la Fort Niles, ceea ce însemna că se aflau pe cealaltă parte a insulei Courne Haven faţă de locul unde se ţinea nunta. Bine. Cu cât mai departe, cu atât mai bine. Pe o ridicătură deasupra nivelului nisipului era o cocioabă fără uşă.
Intrară imediat înăuntru. Într-un colţ, mormane de capcane vechi. O vâslă. Banca de şcoală a unui copil, cu tot cu micul ei scaun. O fereastră acoperită cu o pătură de lână, pe care Owney Wishnell o smulse fără ezitare. Scutură praful de pe ea, îndepărtă
repede cu piciorul o baliză veche de sticlă din mijlocul podelei şi întinse pătura. Acum lumina lunii intra pe fereastra descoperită.
Şi, ca şi cum ar fi repetat conştiincios înainte, Ruth Thomas şi Owney Wishnell începură să se dezbrace. Ruth fu mai rapidă, pentru că tot ce-avea pe ea era o rochie de vară, în cea mai mare parte descheiată. Jos cu rochia, şi apoi chiloţii albaştri de bumbac şi sandalele aruncate şi – gata! – terminase. Dar la Owney dură o veşnicie. Owney trebui să-şi dea jos hanoracul şi cămaşa pe care-o avea pe dedesubt (cu nasturi şi manşete pe care trebuia să le descheie) şi cămaşa de corp. Trebui să-şi scoată cureaua, să-şi descheie ghetele înalte de lucru, să-şi scoată şosetele. Îşi dădu jos pantalonii şi –
dură o veşnicie – în cele din urmă chiloţii albi, şi gata şi el.
Nu se năpustiră unul asupra celuilalt, ci se strânseră foarte repede în braţe, şi-şi dădură seama că le-ar fi mult mai uşor dacă ar sta jos, ceea ce se şi întâmplă destul de repede. Ruth se aşeză pe spate, iar Owney în genunchi. El îi împinse genunchii spre piept şi, cu mâinile pe gleznele ei, îi desfăcu picioarele. Ea se gândi la toţi oamenii care-ar fi fost şocaţi dac-ar fi ştiut ce face – mama ei, tatăl ei, Angus Addams (dac-ar fi ştiut că e goală cu un Wishnell!), pastorul Wishnell (se îngrozea numai gândindu-se la reacţia lui), Cal Cooley (şi-ar ieşi din minţi), Vera Ellis, Lanford Ellis (ar omorî-o! La dracu’, i-ar omorî pe amândoi!) –, zâmbi, îşi întinse mâna printre picioare, îi luă
penisul şi-l ajută să-l bage înăuntrul ei. Pur şi simplu.
E incredibil de ce sunt în stare oamenii, chiar dacă n-au mai făcut-o niciodată.
Ruth se gândise mult în ultimii ani cum ar fi dac-ar face sex. Cu toate astea, cu toate lucrurile pe care le gândise ea despre sex, nu-şi închipuise niciodată că poate fi atât de uşor, atât de rapid şi fierbinte. Îşi imaginase că trebuie să fie ceva complicat şi care presupune multă vorbă. Şi nu-şi putea niciodată imagina sexul, pentru că nu-şi putea imagina cu cine se va întâmpla. Se gândea că partenerul ei ar trebui să fie mult mai în vârstă, cineva care ştia ce face, care era răbdător şi urma să dea multe indicaţii. „Asta merge aici; nu, nu aşa; mai încearcă, mai încearcă.“ Credea că la început sexul va fi dificil, ca atunci când înveţi să conduci. Credea că sexul era ceva cu care avea să se obişnuiască încet, după multe încercări nereuşite, şi că la început va fi dureros.
Da, e de-a dreptul incredibil de ce sunt în stare oamenii, chiar dacă n-au mai făcut-o niciodată.
Ruth şi Owney se purtau ca nişte profesionişti, chiar de la început. Acolo, în cocioabă, pe pătura murdară de lână, îşi făceau unul altuia lucruri care-i lăsau pe amândoi complet satisfăcuţi. Altor parteneri le-ar fi trebuit luni în şir ca să le înveţe. Ea era deasupra lui; el era deasupra ei. Nu exista nici o parte a trupurilor lor pe care să nu fie dispuşi s-o apuce cu gura. Ea stătea pe faţa lui; el se sprijinea de banca de copil în timp ce ea era ghemuită în faţa lui şi-l sugea, iar el o ţinea strâns de păr. Ea era întinsă
pe-o parte, ţinându-şi picioarele ca un alergător la jumătatea pasului, în timp ce el o pătrundea cu degetele. Îşi băga degetele în deschizătura ei îngustă şi umedă şi apoi le lingea. Şi apoi îşi băgă din nou degetele în deschizătura ei îngustă şi umedă şi-şi punea
degetele în gura ei, ca să se guste de pe mâinile lui.
Incredibil, ea spunea: „Da, da, trage-mi-o, trage-mi-o, trage-mi-o.“
El o întorcea pe burtă şi-i ridica şoldurile în aer şi, da, da, i-o trăgea, i-o trăgea, i-o trăgea.
În cele din urmă adormiră, şi când se treziră, bătea vântul şi era frig. Se îmbrăcară
pe fugă şi o porniră pe drumul dificil înapoi în oraş, prin pădure şi pe lângă mină.
