Ruth continuă.
— Are foarte multe obiecte interesante, domnule Ellis. Simon Addams colecţionează specimene neobişnuite de ani de zile. Ar vrea să deschidă un muzeu pe Fort Niles. Ca să-şi expună colecţia. L-ar numi Muzeul de Istorie Naturală de pe Fort Niles şi crede că magazi-nul companiei Ellis Granite ar fi potrivit pentru muzeul lui.
Dacă tot e gol. Poate-aţi mai auzit de ideea asta? Cred că vă tot cere permisiunea de ani de zile... cred că... poate nu pare un proiect interesant pentru dumneavoastră, dar ar însemna totul pentru el, şi e un om bun. Şi-ar vrea înapoi colţul de elefant. Pentru muzeul lui, adică.
Domnul Ellis stătea în scaunul lui cu rotile ţinându-şi mâinile pe coapse, care nu erau mult mai groase decât încheieturile mâinilor. Pe sub sacou purta un pulover gros şi negru. Băgă mâna într-un buzunar din interiorul sacoului şi scoase de-acolo o cheie mică de alamă pe care o ţinea acum între degetul mare şi cel arătător. Tremura ca varga. Dându-i-o lui Ruth, îi spuse:
— Uite cheia de la magazinul companiei Ellis Granite.
Ruth o luă cu atenţie. Era rece şi ascuţită. Nici că putea fi o surpriză mai mare. Nu reuşi decât să îngaime „O!“. Era înmărmurită.
— Săptămâna viitoare, domnul Cooley o să-ţi aducă acasă colţul de elefant.
— Mulţumesc, domnule Ellis. Apreciez asta. Nu trebuie să...
— Joi vii la mine la cină.
— Sigur. Minunat. Pot să-i spun lui Simon Addams... Ăă, ce să-i spun lui Simon Addams despre clădire?
Dar domnul Ellis terminase discuţia cu Ruth Thomas. Închise ochii, o ignoră, şi ea plecă.
Ruth Thomas se îndreptă spre cealaltă parte a cortului, cât mai departe de domnul Ellis. Se simţea trează şi-i era un pic rău, aşa că se opri o clipă la masa de cărţi care servea drept bar şi-l rugă pe Chucky Strachan să-i pregătească încă un pahar de whisky cu gheaţă. Între pastorul Wishnell şi domnul Ellis, fusese o zi a conversaţiilor ciudate, şi acum dorea să fi rămas acasă cu senatorul şi cu Webster Pommeroy. Găsi un scaun în colţul din spatele formaţiei şi-l ocupă. Îşi sprijini coatele de genunchi şi-şi luă
capul în mâini. Îşi putea simţi pulsul. Când auzi aplauze, ridică privirea. Un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu părul blond-cenuşiu tuns foarte scurt şi cu faţa unui bătrân soldat, stătea în mijlocul cortului, cu un pahar de şampanie ridicat într-o mână.
Era Babe Wishnell.
— Fiica mea! spuse el. Astăzi e nunta fiicei mele şi aş vrea să spun câteva cuvinte.
Iarăşi aplauze. Cineva strigă „Zi-le, Babe!“, şi toată lumea râse.
— Fiica mea nu se mărită cu cel mai arătos bărbat de pe Courne Haven, dar de fapt e ilegal să te măriţi cu propriul tată! Charlie Burden? Unde-i Charlie Burden?
Mirele se ridică, părând în agonie.
— Astăzi ai luat o fată bună din familia Wishnell, Charlie! ţipă Babe Wishnell.
Iarăşi aplauze. Cineva strigă „Pune mâna pe ea, Charlie!“ şi Babe Wishnell se uită
urât în direcţia de unde venise vocea. Râsetele se opriră.
Dar apoi ridică din umeri şi spuse:
— Fiica mea e o fată modestă. În adolescenţă era atât de modestă, că nu se încumeta să meargă nici pe un strat cu barabule. Ştiţi de ce? Pentru că barabulele au ochi! Se puteau uita sub fusta ei!
Aici imită o fată ridicându-şi graţios fusta. Dădu din mâini cu un gest foarte feminin. Mulţimea râse. Mireasa, ţinându-şi fiica în braţe, roşi.
— Noul meu ginere îmi aminteşte de Cape Cod. Vreau să spun că nasul lui îmi aminteşte de Cape Cod. Ştie cineva de ce-mi aminteşte nasul lui de Cape Cod? Pentru că e o proiecţie proeminentă!
Babe Wishnell râse în hohote la propria-i glumă.
— Charlie, e doar o glumă. Poţi să stai jos acum, Charlie. Să-l aplaudăm pe Charlie.
E-un tip al dracului de cumsecade. Acum, ăştia doi pleacă în luna de miere. Pleacă la Boston pentru o săptămână. Sper să se simtă bine.
Mai multe aplauze, şi aceeaşi voce ţipă „Pune mâna pe ea, Charlie!“. De data asta Babe Wishnell ignoră vocea.
— Sper să se simtă al dracului de bine. O merită. În special Dotty, pentru că a avut un an greu, şi-a pierdut soţul. Deci, Charlie şi Dotty, sper să vă distraţi de minune.
Îşi ridică paharul. Printre oaspeţi se auzi un murmur şi toţi ridicară paharele.
— Le face bine să plece o vreme, spuse Babe Wishnell. Lasă puştoaica în grija mamei lui Dotty şi a mea, dar ce dracu’. Nouă ne plac puştii. Salut, puştoaico!
Făcu din mână puştoaicei. Candy, puştoaica, aşezată în braţele maică-sii, era la fel de maiestuoasă şi de nepătruns ca o leoaică.
— Dar asta-mi aminteşte de când am dus-o pe mama lui Dotty în luna noastră de miere.
Cineva din mulţime chiui şi toată lumea râse. Babe Wishnell îşi ridică degetul în semn de „şşşş“ şi continuă.
— Când am dus-o pe mama lui Dotty în luna noastră de miere, am mers la cascada Niagara. Asta era pe timpul Războiului de Independenţă! Ba nu, era în 1945. Abia venisem din război. Adică al Doilea Război Mondial. În Pacificul de Sud, m-am cam paradit într-un naufragiu. Am văzut ceva acţiune pe-acolo, în Noua Guinee, dar în timpul lunii de miere eram mereu gata de acţiune. Pe bune! Eram gata pentru un alt fel de acţiune!
Toată lumea se uită la Gladys Wishnell, care dădea din cap.
— Aşa că am mers la cascada Niagara. A trebuit să luăm barca aceea, The Maid of the Mist12. Acum, nu ştiam dacă Gladys e genul căreia să i se facă rău de mare. Credeam c-o să fie ameţită sub cascadă, pentru că mergi, ştiţi voi, mergi direct sub chestia aia afurisită. Aşa că m-am dus la farmacie şi-am luat o sticlă de... cum se cheamă? O sticlă
de Drambuie? Cum se cheamă ce iei pentru rău de mare?
— Dramamină! strigă Ruth Thomas.
