— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabil, domnule Ellis.
— Da. Să vii joi. Joia viitoare.
— Mulţumesc. Abia aştept. Joi!
— Nu mi-ai spus cum ţi s-a părut vizita la Concord.
— A fost minunat, mulţumesc. Mulţumesc că m-aţi încurajat să mă duc.
— Minunat. Am primit o scrisoare de la sora mea spunând acelaşi lucru. Poate n-ar fi rău să-i scrii şi tu o scrisoare în care să-i mulţumeşti pentru ospitalitate.
— Aşa voi face, spuse Ruth, fără să se întrebe măcar de unde ştia că n-o făcuse deja.
Domnul Ellis ştia întotdeauna lucruri de felul ăsta. Bineînţeles că va scrie o scrisoare, acum că tot i-a fost sugerat. Şi când va scrie scrisoarea, domnul Ellis va şti cu siguranţă de ea, chiar înainte ca sora lui s-o primească. Aşa era el: omniscient. Domnul
Ellis îşi băgă mâna în unul din buzunarele hainei şi scoase o batistă. O despături şi o trecu pe la nas cu o mână paralizată.
— Ce crezi c-o să se întâmple cu mama ta după ce moare sora mea? întrebă el. Pun întrebarea asta numai pentru că domnul Cooley a ridicat problema zilele trecute.
Ruth simţi cum i se strânge stomacul. „Ce dracu’ mai e şi asta?“ Reflectă un moment şi apoi spuse un lucru pe care nu l-ar fi spus cu siguranţă dacă n-ar fi băut:
— Sper doar c-o să fie bine îngrijită, domnule.
— Poftim?
Ruth nu răspunse. Era destul de sigură că domnul Ellis o auzise. Şi într-adevăr o auzise, pentru că în cele din urmă spuse:
— E foarte scump să îngrijeşti oameni.
Ruth se simţea stânjenită, ca întotdeauna în compania lui Lanford Ellis. Nu ştia niciodată ce rezultat o să aibă întâlnirea cu el: ce-o să-i spună să facă, ce-o să-i ascundă, ce-o să-i dea. Aşa se întâmplase de când Ruth era o copilă de opt ani. Domnul Ellis o chemase la el în birou, îi dăduse un teanc de cărţi şi-i spusese: „Citeşte cărţile astea în ordinea în care le-am aranjat eu, de sus în jos. Şi să nu mai înoţi cu băieţii Pommeroy decât dacă porţi costum de baie.“ Instrucţiunile acelea nu conţineau niciodată vreo urmă de ameninţare. Erau pur şi simplu emise.
Ruth respecta ordinele domnului Ellis pentru că ştia ce putere avea omul acela asupra maică-sii. Avea mai multă putere asupra mamei ei decât domnişoara Vera, pentru că el controla banii familiei. Domnişoara Vera Ellis îşi exercita controlul asupra lui Mary Smith-Ellis Thomas prin răutăţi mărunte, dar zilnice. Domnul Ellis n-o tratase însă niciodată pe mama lui Ruth într-un mod răutăcios. Ruth era conştientă de asta.
Nu se ştie de ce, acest lucru o umplea de panică, nu de linişte. Aşa că, la vârsta de opt ani, Ruth a citit cărţile pe care i le dăduse domnul Ellis şi a făcut tot ce i s-a spus. El n-a întrebat-o niciodată nimic despre cărţi, şi nici n-a rugat-o să i le înapoieze. Ruth nu şi-a cumpărat un costum de baie ca să poată înota cu băieţii Pommeroy; pur şi simplu n-a mai înotat cu ei. Părea să fie o soluţie acceptabilă, pentru că n-a mai auzit nimic despre acest subiect.
Întâlnirile cu domnul Ellis erau importante şi pentru că erau rare. O chema pe Ruth la el doar de două ori pe an, sau cam aşa ceva, şi-şi începea fiecare conversaţie exprimându-şi afecţiunea faţă de ea. Apoi o dojenea un pic pentru că nu venise să-l viziteze din proprie iniţiativă. Îi spunea „nepoată, scumpo, dragă“. Ruth era conştientă, şi aşa fusese încă din copilărie, că era socotită preferata lui şi trebuia, din acest motiv, să se considere norocoasă. Alţii de pe Fort Niles – chiar şi oameni în toată
firea – ar fi dat orice pentru o audienţă, fie şi numai una, cu domnul Ellis, dar n-o puteau obţine. De exemplu, senatorul Simon Addams încerca de ani de zile să aibă o întrevedere cu el. Mulţi oameni de pe Fort Niles credeau că Ruth are o oarecare
influenţă asupra lui, deşi abia îl vedea. De cele mai multe ori, afla de cererile şi rugăminţile lui, de necazurile sau bucuriile lui de la Cal Cooley. Iar când totuşi îl întâlnea pe domnul Ellis, instrucţiunile lui erau în general simple şi directe.
Când Ruth avea treisprezece ani, a chemat-o la el ca s-o anunţe că va merge la o şcoală privată din Delaware. Nu i-a spus nimic despre cum sau de ce se va întâmpla asta, sau a cui a fost decizia. Şi nici nu i-a cerut părerea. I-a spus totuşi că taxele erau mari, dar vor fi achitate. I-a spus că va fi dusă de Cal Cooley cu maşina la şcoală la începutul lui septembrie şi că urma să-şi petreacă vacanţa de iarnă cu mama ei, în Concord. N-avea să se întoarcă pe Fort Niles decât în iunie următor. Acestea erau faptele, nu subiecte de discuţie.
Domnul Ellis a chemat-o pe Ruth când avea şaisprezece ani pentru un subiect mai puţin important: i-a spus că de atunci încolo trebuia să-şi poarte părul ridicat de pe faţă. În acel an, a fost singura lui instrucţiune. Ea a urmat-o, şi din acel moment şi-a ţinut părul strâns într-o coadă de cal. El păru să fie de acord.
Domnul Ellis era singurul adult din viaţa lui Ruth care nu-i spusese niciodată că-i încăpăţânată. Desigur, pentru că în prezenţa lui Ruth nu era astfel.
Se întreba dac-o să-i spună să nu mai bea în seara aceea. Ăsta era scopul discuţiei?
O să-i spună să nu mai danseze ca o uşuratică? Sau era vorba despre ceva mai serios, un anunţ că venise timpul să meargă la facultate? Sau să se mute la Concord cu mama ei? Ruth nu voia să audă nimic din toate astea.
În general, îl evita cu înverşunare pe domnul Ellis, pentru că era îngrozită de ce i-ar putea cere şi de siguranţa cu care ea avea să i se supună. Încă nu auzise direct de la domnul Ellis care urmau să fie planurile ei pentru toamnă, dar avea un sentiment puternic c-o să i se ceară să părăsească Fort Niles. Cal Cooley sugerase că domnul Ellis voia ca ea să meargă la colegiul acela pentru femei al cărui decan îi era prieten. Ruth era sigură că subiectul va apărea curând în discuţie. Primise mesajul despre plecarea ei de la nimeni altul decât pastorul Wishnell, şi totul indica o decizie din partea domnului Ellis pe care ea avea s-o afle cât de curând. Ruth nu detesta nimic mai mult decât supunerea ei neîndoielnică faţă de domnul Ellis. Şi cu toate că hotărâse să nu mai ţină seama de dorinţele lui, nu se simţea în stare să-şi dovedească independenţa începând din acea seară.
— Ruth, ce-ai mai făcut în ultima vreme? întrebă domnul Ellis.
Nevrând să primească instrucţiuni de la el, Ruth hotărî să-i distragă atenţia. Era o tactică nouă şi curajoasă. Dar băuse şi, în consecinţă, se simţea mai curajoasă decât de obicei.
— Domnule Ellis, spuse ea, vă mai amintiţi de colţul de elefant pe care vi l-am adus?
El dădu din cap.
— Aţi avut timp să vă uitaţi la el?
El dădu din nou din cap.
— Foarte bine, spuse el. Am înţeles că petreci mult timp cu doamna Pommeroy şi cu surorile ei.
— Domnule Ellis, spuse Ruth, mă întrebam dac-am putea vorbi despre colţul de elefant. Numai o clipă.
Exact. Ea va fi cea care va conduce conversaţia. Cât de greu putea fi? Făcea deja asta cu restul lumii. Domnul Ellis ridică o sprânceană. Mai bine spus, ridică pielea unde ar fi trebuit să fie sprânceana, dacă ar fi avut una.
— Prietenului meu i-a luat ani buni ca să găsească acel colţ, domnule Ellis. Tânărul acela, Webster Pommeroy, el e cel care l-a găsit. A muncit din greu. Şi celălalt prieten al meu, senatorul Simon.
De data asta Ruth îi pronunţă numele fără dificultate. Se simţea acum cât se poate de trează.
— Senatorul Simon Addams? Îl cunoaşteţi?
Domnul Ellis nu răspunse. Îşi găsi din nou batista şi şi-o trecu iar pe la nas.
