Ruth încercă să-şi ferească privirea. O femeie grasă cu o fustă înflorată îşi aştepta băutura, dar Chuck n-o observă. Femeia zâmbea plină de speranţă în direcţia lui, dar el o plesni pe Kitty Pommeroy peste fund şi-şi desfăcu o bere.
— Eşti însurat? îl întrebă Ruth pe Chucky, în timp ce acesta îi lingea gâtul lui Kitty.
El se trase înapoi, agită un pumn în aer şi anunţă:
— Numele meu este Clarence Henry Strachan şi sunt însurat.
— Îmi daţi vă rog o băutură? întrebă politicoasă doamna cea voinică.
— Vorbeşte cu barmanul! ţipă Chucky Strachan, şi o duse pe Kitty pe ringul de dans din placaj aşezat în mijlocul cortului.
Slujba de la nuntă nu prezentase nici un interes pentru Ruth. Abia dacă a aruncat o privire, abia dacă i-a dat atenţie. Era uimită de cât e de mare curtea tatălui lui Dotty, de grădina frumoasă. Cei din familia Wishnell aveau cu siguranţă bani. Ruth era obişnuită
cu nunţile de pe Fort Niles, unde oaspeţii îşi aduceau caserole şi oale cu fasole şi plăcinte. După nuntă, era o mare agitaţie cu sortatul vaselor. „A cui e tava asta? Al cui e filtrul de cafea?“
Pe de altă parte, nunta lui Dotty Wishnell şi Charlie Burden fusese pregătită de un expert de pe continent. Şi venise acolo, după cum promisese pastorul Wishnell, un fotograf profesionist. Mireasa era îmbrăcată în alb, şi câţiva dintre oaspeţii care fuseseră şi la cealaltă nuntă a lui Dotty au fost de părere că rochia era şi mai frumoasă
decât cea dinainte. Charlie Burden, un om îndesat cu nas de alcoolic şi ochi suspicioşi, arăta ca un mire nefericit. Părea deprimat, stând acolo în faţa tuturor şi spunând cuvinte ceremonioase. Fetiţa lui Dotty, Candy, domnişoara de onoare, plânsese, şi când mama ei încercase s-o liniştească spusese răutăcios: „Eu nu plâng!“ Pastorul Wishnell vorbea întruna despre Responsabilităţi şi Recompense.
După ce slujba a luat sfârşit, Ruth s-a îmbătat. Şi după ce s-a îmbătat, s-a apucat să
danseze. A dansat cu Kitty Pommeroy şi cu doamna Pommeroy şi cu mirele. A dansat cu Chucky Strachan, barmanul, şi cu doi tineri sprinteni în pantaloni de culoare cafenie, despre care a aflat mai târziu că erau turişti. Turişti la o nuntă de pe insulă!
Închipuie-ţi una ca asta! A dansat cu ambii bărbaţi de câteva ori, având cumva sentimentul că-şi bate joc de ei, cu toate că mai târziu nu şi-a putut aminti ce le-a spus.
Făcea multe comentarii sarcastice pe care ei nu păreau să le înţeleagă. Dansă chiar şi cu
Cal Cooley, când acesta o invită. Formaţia cânta muzică country.
— Formaţia e de-aici? îl întrebă ea pe Cal, şi el îi răspunse că muzica venise cu barca lui Babe Wishnell.
— Sunt buni, spuse Ruth.
Dintr-un motiv oarecare, se lăsa strânsă foarte aproape de Cal Cooley.
— Aş vrea să ştiu şi eu să cânt la un instrument. Aş vrea să cânt la vioară. Nici măcar n-am voce. Nu pot să cânt nimic. Nici măcar radioul nu-l pot face să cânte. Te distrezi, Cal?
— M-aş distra şi mai bine dacă te-ai freca de piciorul meu ca şi cum ar fi o bară bine unsă.
Ruth râse.
— Arăţi bine, îi spuse el lui Ruth. Ar trebui să porţi roz mai des.
— Ar trebui să port roz mai des? Eu port galben acum.
— Am spus c-ar trebui să te îmbeţi9 mai des. Îmi place cum devii. Toată moale şi supusă.
— Pe cine am supus10 eu? întrebă Ruth, dar doar se prefăcea că nu înţelege.
El îi adulmecă părul. Ea îl lăsă. Ştia că el îi miroase părul pentru că-i simţea respiraţia sacadată în vârful capului. Cal se lipi de piciorul ei, iar Ruth îi simţi erecţia. Îl lăsă să facă şi asta. „Ce dracu’“, gândi ea. Se frecă de ea. O legănă încet. Îşi ţinea mâinile pe şalele ei, trăgând-o strâns lângă el. Îl lăsă să facă toate astea. „Ce dracu’“, continua ea să-şi spună. Era bătrânul Cal Cooley, dar se simţea destul de bine. El o sărută pe creştetul capului, şi deodată parcă se trezi.
Era Cal Cooley!
— O, Doamne, trebuie să mă duc la baie, spuse Ruth şi se desprinse din braţele lui Cal, ceea ce n-a fost uşor, pentru că el se lupta s-o ţină aproape. Ce era în capul ei să
danseze cu Cal Cooley? Doamne, Dumnezeule. Îşi croi drum afară din cort, afară din curte, şi merse în josul străzii, până când strada se termină şi începu pădurea. Se ascunse după un copac, îşi ridică rochia şi urină pe o piatră netedă, mândră că nu-şi stropise picioarele. Nu-i venea să creadă că lăsase penisul lui Cal Cooley, chiar şi abia simţit, să se lipească de ea prin pantaloni. Era dezgustător. Încheie un pact cu ea însăşi că tot restul vieţii o să facă tot ce-i stă în putinţă ca să uite că a simţit vreodată penisul lui Cal Cooley.
Când ieşi din pădure, o luă pe un drum greşit şi nimeri pe o stradă numită
FURNANCE STREET. „Aici au plăcuţe care indică numele străzilor?“ se minună ea. Ca şi celelalte străzi de pe Courne Haven, şi aceea era nepavată. Soarele era la apus. Trecu de o casă mică şi albă cu verandă; pe verandă era o femeie bătrână într-o cămaşă de flanel. Ţinea în mâini o pasăre galbenă şi pufoasă. Ruth privi întrebătoare pasărea şi apoi femeia. Îşi simţea picioarele moi.
— Caut casa lui Babe Wishnell, spuse ea. Îmi puteţi spune unde este? Cred că m-am rătăcit.
— Am grijă de soţul meu, care-i bolnav de ani de zile, răspunse femeia, şi memoria mea nu mai e ce-a fost.
— Cum se simte soţul dumneavoastră, doamnă?
— Nu mai are zile bune.
— E foarte bolnav, nu-i aşa?
— Mort.
— O.
Ruth îşi scărpină o muşcătură de ţânţar de pe gleznă.
— Ştiţi unde-i casa lui Babe Wishnell? Ar trebui să fiu acolo, la o nuntă.
